Divorțul este, de cele mai multe ori, o experiență traumatizantă nu doar pentru soți, dar și pentru copiii cuplului.
Un divorț judiciar este, în marea majoritate a cazurilor, un proces de durată, de 1, 2 sau chiar 3 ani de zile, timp în care puțini sunt părinții care știu să gestioneze starea emoțională a copiilor. Părinții apelează deseori la avocat, însă rar la psiholog. Copiii sunt folosiți ca monedă de schimb, ca modalitate de a se răzbuna pe celălalt sau ca justificare pentru demararea unor procese sau formularea unor plângeri. Și totul se întâmplă sub pretextul dorinței de a asigura binele copiilor.
În aceste materiale pe care urmează să le găsiți pe platforma Pagina de Psihologie cu privire la acest subiect ne dorim să venim în sprijinul părinților care decid să o ia pe drumuri diferite din perspectiva relației de cuplu, dar să îi susținem să învețe cum pot păstra un spațiu relațional sigur pentru a putea comunica în ceea ce îi privește pe copii, astfel încât aceștia să reușească să devină adulți funcționali și cu grijă față de ei înșiși, dar și față de relațiile în care vor intra la vârsta adultă.
Articolele pornesc de la întrebări pe care le întâlnim frecvent în astfel de situații și vor fi scrise în tandem de către Flavia Barbur, avocat în Baroul Cluj și Raluca Anton, psihoterapeut relațional.
Mai jos găsiți primele trei idei de la care pornim această serie:
Care ar trebui să fie atitudinea părinților cu privire la copiii lor după ce au luat decizia de a se despărți în fapt și de a divorța?
Flavia Barbur: Copiilor ar trebui să li se explice, potrivit capacității lor de înțelegere, de către părinți, ce urmează să se întâmple cu familia lor. Copiii au dreptul să fie informați în legătură cu orice decizie luată de către părinți și care îi privește și pe ei. În plus, părinții ar trebui să încerce să se implice, în aceeași manieră, în viața copiilor, pentru ca ruptura să fie doar între soți, nu și între copii și părinte.
Am observat că, deseori, părintele la care rămân copiii după separare și până la finalizarea divorțului încearcă să limiteze sau chiar să îi interzică celuilalt să aibă acces la copii, să îi vadă, să vorbească cu ei sau să petreacă timp cu ei. Încearcă să rupă niște legături frumoase, pentru ca, astfel, copiii să se îndepărteze de celălalt părinte în mod artificial.
Din punct de vedere juridic, părintele privat de accesul la copii poate obține, pe calea ordonanței președințiale, o hotărâre temporară care să îi permită să petreacă timp cu copiii și să se implice în viața lor. Dar aceasta presupune timp, costuri și, uneori, și implicarea copiilor în procedura judiciară, în funcție de vârsta lor și de capacitatea lor de înțelegere.
Raluca Anton: Întâi de toate, este important să plecăm de la premisa că cei mici vor înțelege că se produce o ruptură, că se schimbă ceva, indiferent de vârsta pe care ei o au. Sigur, în funcție de dezvoltarea creierului, ei vor avea diferite niveluri de înțelegere, dar va exista un impact, oricât de mult vom încerca să îl facem să fie inexistent pornind de la premisa că ei sunt mici și oricum nu vor înțelege. Ce putem face, însă, este să diminuăm impactul pe care acest eveniment îl are și să reușim să construim în a crește, chiar dacă separat, adulți care să fie funcționali independent, dar și în relațiile în care vor intra.
Apoi, util ar fi să gândim impactul deciziei noastre și a atitudinilor noastre pe termen lung. Cu toate că știm cât este de dificil ca părinții să aibă o relație funcțională atunci când decid să se despartă (ar fi rămas împreună dacă ar fi reușit să aibă o relație sănătoasă), credem că este esențial să conștientizeze că impactul asupra copiilor când vine vorba de decizia lor nu este unul care să dureze unul sau doi ani, ci o viață. Știu că acest lucru vine cu multă presiune, însă haideți să ne gândim așa: oricât de mult încercăm să facem să fie bine, distrugerea cuibului emoțional al copiilor are potențial să devină un eveniment traumatic. Fiecare dintre noi purtăm în noi înșine aceste momente și, de multe ori, ele par a fi integrate sau par a nu avea impactul major pe care l-am anticipat. Însă unele dintre ele sunt stocate în mintea copiilor ai căror părinți decid să se despartă și se pot manifesta în contexte prin care ei trec la 20-30 de ani. De aici invitația noastră de a privi fiecare element al procesului ca fiind cu impact pe termen lung.
Cum ar trebui să gestioneze părinții situația copiilor pe durata procesului de divorț?
Flavia Barbur: Procesul de divorț consumă emoțional părțile. De multe ori, un proces aparent simplu devine unul complicat pentru că părțile dezgroapă toate problemele avute de-a lungul timpului: formulează cereri noi, pornesc procese noi, încearcă să aducă un număr mare de probe în favoarea lor. Această stare de tensiune generează dorința de răzbunare.
Un program de vizită stabilit temporar de către instanța de judecată este deseori încălcat de către părintele la care stau copiii, sub pretextul că cei care refuză întâlnirile sunt copiii. Părintele privat de copii are la dispoziție mai multe pârghii legale, însă aceste proceduri sunt de durată și traumatizante pentru cei mici.
Cred că, în primul rând, ar trebui să încerce să poarte o discuție unul cu celălalt, fie direct, fie prin intermediul avocaților, dacă au. De multe ori, intervențiile și discuțiile prin avocați pot duce la detensionarea situației. Dacă acest lucru nu este posibil, părintele privat de accesul la copiii săi poate formula o plângere penală – sunt situații în care intervenția unui organ de cercetare penală poate să fie eficientă, prin aceea că i se explică consecințele penale ale faptei sau se poate adresa unui executor judecătoresc, pentru punerea în executare a hotărârii.
Dacă, în cursul executării silite, se dovedește că părintele rezident este cel care îi împiedică pe copii să aibă o relație normală cu celălalt părinte, se poate ajunge în situația în care să fie obligat de către o instanță de judecată să plătească penalități pentru fiecare zi în care împiedică accesul celuilalt părinte la copii.
Raluca Anton: Cred că multe dintre lucrurile care țin de stabilitatea emoțională a copiilor ar fi fost util să fie deja discutate de către părinți înainte să se ajungă la divorț. Unul dintre mesajele importante care ar trebui transmise ar fi: „Noi continuăm să vă iubim la fel de mult și vom fi în continuare părinți împreună pentru voi, chiar dacă nu mai suntem soț și soție.” Din lucrul în cabinet cu cuplurile, îmi dau seama cât de dificil le este să gândească în acest mod și, în consecință, să și transmită asta către cei mici. Invitația mea aici este să conștientizeze că cei mici știu că (li) se întâmplă ceva, doar că nu au vocabularul necesar să pună în cuvinte asta. Iar dorința noastră prin aceste materiale este să îi ajutăm pe părinți să conștientizeze cât de mare poate fi impactul negestionării eficiente a acestor contexte. Specialiștii din domeniul traumei susțin că nu evenimentul în sine este traumatic, ci felul în care acesta este gestionat de către adulții din jur și dacă au găsit copiii suport emoțional, înțelegere, acceptare a emoțiilor. Avem extrema descrisă de Flavia mai sus. Aceea a folosirii copiilor ca armă pentru răzbunarea celor doi parteneri. Și imaginați-vă acum, că sunteți azi, în acest moment al vieții voastre, armă pe care doi alți adulți din viața voastră o folosesc pentru a se răni unul pe celălalt, iar voi nu aveți niciun cuvânt de spus. Nu puteți spune că vă doare, că nu vă place, că nu mai vreți, ci sunteți nevoiți să rămâneți captivi în tăvălugul acela emoțional și comportamental al celorlalți, lipsit de putere, lipsit de apărare. Cum vă simțiți doar imaginându-vă asta? Înmulțiți acum cu mult mai mult pentru a avea o mică imagine a ceea ce pot simți copiii lipsiți de ajutor în momentul în care simt că adulții care ar trebui să îi îngrijească nu le sunt alături pentru a-i proteja. Și, pornind de la acest exercițiu, cred că ne putem da seama că în timpul unui proces de divorț, dincolo de separarea adulților din cuplu, se mai produce și separarea copiilor de ceea ce ar fi trebuit să însemne pentru ei un mediu de siguranță. Ce facem astfel într-un demers ca acesta? Ne concentrăm pe cât posibil pe a construi un cadru de siguranță emoțională pentru cei mici: „Noi suntem alături de voi, chiar dacă nu mai suntem un cuplu. Noi rămânem, în continuare, adulții înspre care vă puteți îndrepta pentru a primi grijă și suport”.
La finalul divorțului, nu toți divorțează cu adevărat.
Flavia Barbur: Sunt persoane care, chiar după ce hotărârea de divorț este finală, nu pot trece peste despărțire. Fie că nu au acceptat ruptura cuplului sau destrămarea familiei, fie că se simt nedreptățiți de hotărârea pronunțată. Iar singura manieră în care cred că pot acționa este folosindu-se de copii. Îl împiedică pe celălalt părinte să aibă acces la copii, refuză să colaboreze cu el, să îl informeze despre aspecte din viața acestora. Alteori, încearcă să se mute cu copiii în altă localitate, pentru a rupe și mai tare legătura părinte-copii.
Evident, părintele nerezident are, la rândul său, pârghiile legale de care se poate folosi: o cerere de executare silită pentru punerea în executare a programului de relații personale, o plângere penală pentru nerespectarea măsurilor privind copiii sau un nou proces legat de locuința copiilor sau de manieră în care poate păstra legătură cu aceștia.
De subliniat este faptul că legislația actuală oferă o mare varietate de acțiuni, plângeri și cereri pe care părinții le pot formula cu privire la situația copiilor minori. Rămâne la latitudinea lor, însă, posibilitatea de a încerca să rezolve orice aspect legat de copii în mod amiabil, fără intervenția instanței de judecată sau a altor instituții sau autorități.
Raluca Anton: Cât de bulversant trebuie să fie pentru copii (sigur, diferențiat pe categorii de vârstă, dar tot intens emoțional) să vadă că părinții nu mai locuiesc alături de ei împreună, dar cu toate acestea cei doi adulți încă se văd, încă se mai ceartă, poate unul încă mai speră și celălalt continuă să fugă. Cât de rătăciți se pot simți acești pui de oameni în timp ce nu doar iau parte la aceste contexte, ci sunt și actori într-un film în care nu au ales să joace? Un element esențial în orice context care schimbă structura de viață a copiilor este să reușim să producem cât mai multă predictibilitate. Lucrurile să fie cât mai clare și cât mai bine organizate, cu reguli care să fie ușor de înțeles pentru toată lumea. Astfel, copiilor le va fi mult mai ușor să își calibreze reacțiile emoționale în funcție de ce știu că urmează să se întâmple. Astfel, chiar dacă părinții au divorțat, dar continuă să aibă o relație (funcțională sau nu), copiii au mare nevoie de o serie de pași clari în baza cărora își desfășoară viața de zi cu zi.
Ne dorim să venim în sprijinul părinților care simt că „împreună“ nu mai este un loc în care să se simtă confortabil și nu mai reușesc să crească acel cuplu, însă își doresc să crească împreună copii cu o viață emoțională sănătoasă. Vă așteptăm la următoarele articole din această serie.
Articol realizat cu sprijinul PsyLife.