„— Te iubesc, tati!
— Și eu!“
A fost neașteptat să primesc acest răspuns de la el. Nu fiindcă nu și-ar mai fi declarat dragostea față de mine și în alte rânduri. E adevărat, poate nu atât de des pe cât aș fi avut nevoie în copilărie… A fost neașteptat pentru că, în ultimii ani, tata și-a pierdut treptat abilitatea de a comunica prin cuvinte, până în punctul în care să rostească fie și o propoziție atât de scurtă a devenit ceva extrem de rar. O afecțiune neurodegenerativă i-a schimbat viața la 180 de grade. Iar mie, mi-a răpit pentru totdeauna posibilitatea de a vorbi cu el despre un subiect care mi-a marcat parcursul mai mult decât mi-am permis să o recunosc decenii la rând.
Divorțul părinților mei
Nu am multe amintiri cu tata de când locuiam împreună. Lucra mult și era mai mereu absent. Apoi, într-o vară, a plecat de tot de-acasă. Aveam 8 ani și tot ce am înțeles atunci a fost că ne-a părăsit și că nu mai suntem o familie. Oficial, eu și fratele meu am primit vestea de la ai noștri, împreună. Neoficial, am auzit prea multe lucruri care nu ne priveau. Și niciodată varianta lui tata.
Adevărul este că adulții uită, în general, cât de multe roluri are un om în viața sa și că aceeași persoană care, din varii motive, dezamăgește în unele relații poate fi în continuare un părinte suficient de bun. Mai mult, un copil are nevoie de doi părinți suficient de buni pentru a se dezvolta armonios – un copil se identifică pe sine ca fiind jumătate mama, jumătate tata și n-ar trebui să fie pus niciodată în situația de a ține partea vreunuia dintre ei.
Tata nu ne-a vorbit niciodată despre divorț (poate nu a simțit nevoia, poate nu a știut cum să o facă), așa că iată-ne ‒ pe mine și fratele meu ‒ ajunși de mult la vârsta adultă, fără să fi auzit și povestea lui despre cele întâmplate. Și fără posibilitatea de a o auzi vreodată.
℗PUBLICITATE
Am crescut cu convingerea că oricând se întâmplă ceva rău este nevoie de un vinovat, cineva trebuie să fie țapul ispășitor. Și a fost nevoie de mult timp ca să mă detașez de genul acesta de gândire dihotomică și să îmi dau seama că pentru mine, tata nu e personajul negativ, e doar… tata.
Partea bună în povestea noastră este că n-am cunoscut acel ping-pong de reproșuri, jigniri și ranchiună în care copiii pică mereu la mijloc. Pentru noi, trecerea timpului a domolit resentimentele și am reușit să construim o relație bună cu tata, iar adulților din familie le-a dat suficientă înțelepciune, cât să îi avem pe toți laolaltă în momentele cele mai fericite sau, din contră, în clipele de tristețe apăsătoare.
Însă foarte mulți părinți care se despart, orbiți de suferință și dorința de răzbunare, ajung să își folosească inconștient copiii, pentru a-l răni pe fostul partener. Și, în vreme ce adulții dețin, de cele mai multe ori, „instrumentele“ necesare pentru a trece cu bine prin astfel de situații, copiii sunt cei care ajung să sufere cel mai mult ‒ culmea, de pe urma unui conflict care nici nu ar trebui să-i privească.
Se poate și altfel…
Scenariul ideal este, desigur, acela în care părinții realizează că separarea lor reprezintă un factor major de stres pentru copil și reușesc să coopereze pentru a-i transmite un mesaj unitar și, pe cât se poate în situația dată, optimist. În realitate, asta se întâmplă extrem de rar, dar vestea bună este că dacă măcar unul dintre părinți reușește să transmită mesajele potrivite, adecvate etapei de dezvoltare în care se află copilul, acesta din urmă va integra mult mai ușor întreaga experiență.
Este deosebit de important ca decizia divorțului să fie comunicată către copii atunci când aceasta este asumată și definitivă și înainte de mutarea din casă a unuia dintre părinți. În funcție de cât de bine (sau nu) reușesc să colaboreze adulții, aceștia pot decide să dea vestea împreună sau separat. Dacă au mai mulți copii, mai ales în etape diferite de vârstă, pot considera oportun să nu vorbească în același timp cu toți despre schimbările care vor avea loc în familia lor.
Iată câteva mesaje-cheie care ar trebui să ajungă la cei mici odată ce au aflat că părinții lor urmează să divorțeze:
- „Nu este vina ta. Se întâmplă, uneori, ca doi adulți să își dea seama că nu le mai este bine împreună, și ei sunt singurii în măsură să decidă ce este de făcut în legătură cu asta“.
- „Nu vom mai fi soț și soție, dar vom fi întotdeauna părinții tăi, iar dragostea noastră pentru tine este la fel de mare“.
- „Familiile pot arăta în multe feluri. Eu și tata (mama) vom locui în case diferite de acum încolo, dar vom fi în continuare familia ta“.
Bine de știut
Chiar și cu „temele“ făcute și puse în practică, adulții trebuie să știe că, indiferent de vârsta copilului, depășirea divorțului părinților poate dura chiar până la 3 ani. Este necesar ca cei mici (și cei mai mari, pentru că și adolescenții vor fi afectați în egală măsură) să treacă prin fazele de negare, furie, negociere, depresie și acceptare, pentru a integra pe deplin o astfel de experiență. Suferința lor este inevitabilă. Însă sprijinul și dragostea necondiționate, răbdarea și înțelegerea părinților îi pot ajuta să treacă cu bine peste separarea lor. Un astfel de scenariu este întotdeauna o provocare. De multe ori, acceptarea noii realități – de către toți cei implicați – este un proces anevoios. Dacă te afli într-o situație similară și simți că ai nevoie de îndrumare personalizată, sunt aici.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
