Privim adesea copiii care excelează ca pe niște mici eroi. Ne inspiră, ne dau speranță, ne proiectăm viitorul și ne pansăm (poate) eșecurile în reușitele lor. Sunt olimpicii, premianții, cei „de nota 10“, care merg la concursuri, iau medalii și fac cinste școlii și familiei. Îi aplaudăm, le umplem programul, îi încurajăm să meargă mai departe. Dar, uneori, în umbra acestor aplauze, se naște o durere mută. Una greu de pus în cuvinte, dar ușor de simțit, mai ales în sufletul unui copil care învață prea devreme că iubirea e condiționată de performanță.
Ne uităm cu mândrie spre copiii noștri care excelează. Sunt „copiii buni“, cei „cu capul pe umeri“, cei care ne dau speranță. Dar ce se întâmplă când, în goana după performanță, aceste lumini exterioare ascund dureri psihologice și emoționale? Ce se întâmplă când succesul devine o mască pentru frică, epuizare sau anxietate?
În ultimii ani, cercetările din Statele Unite – și nu numai – au început să tragă un semnal de alarmă. Copiii din școlile considerate de elită, din familii cu resurse, care par să aibă „toate condițiile“ pentru a reuși, sunt acum considerați un grup vulnerabil. Un fel de „paradox al succesului“: cu cât urci mai sus pe muntele reușitei, cu atât aerul devine mai rar și mai greu de respirat.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
De la visul părinților la povara copiilor
Într-un raport recent al Academiilor Naționale de Științe din SUA, copiii din școlile de elită – instituții cu rezultate remarcabile, cu acces la resurse și performanță academică ridicată – au fost încadrați, în mod surprinzător, în categoria „grupurilor de risc“. Alături de copiii care cresc în sărăcie, în centre de plasament sau în familii cu părinți încarcerați. De ce? Pentru că riscurile nu vin doar din lipsuri materiale. Ele pot veni și dintr-un exces: de presiune, de așteptări, de comparații.
Regretata psihologă americană Suniya Luthar, unul dintre cercetătorii de referință în acest domeniu, a constatat că adolescenții din medii privilegiate, cu standarde academice înalte, prezintă rate crescute de anxietate, depresie, consum de alcool și droguri – chiar de două sau trei ori mai mari decât media națională. Ea spunea într-un interviu: „Acești copii trăiesc într-un mediu unde performanța este moneda valorii personale. Unde nu mai e loc de vulnerabilitate, de rătăcire, de întrebări“.
O lume în care joaca devine parte din CV
În România, fenomenul este ușor mascat de lipsa unor studii la scară largă, dar simptomele sunt vizibile. Tot mai mulți copii vin la terapie epuizați, triști, lipsiți de încredere în ei înșiși, deși pe hârtie „le merge bine“. Notele sunt mari, programul este plin, CV-ul arată impecabil – dar sufletul e golit de sens.
Gáspár György, psihoterapeut și autor român cunoscut pentru promovarea inteligenței relaționale, vorbește adesea despre „copiii performanței“ ca despre „victime“ ale unei societăți care confundă valoarea cu validarea. În cuvintele sale: „Când un copil ajunge să creadă că este iubit doar pentru ceea ce face și nu pentru ceea ce este, atunci el devine un adult în luptă continuă cu sine însuși“.
Această luptă începe devreme. În gimnaziu, copiii deja știu ce înseamnă „să ai un portofoliu“, să fii „competitiv“, să „nu te faci de râs“. Hobby-urile devin „activități extracurriculare“, vacanțele sunt „tabere educaționale“, timpul liber e „o pierdere de timp“. Și, încet-încet, copilăria se contractă, ca o inimă care bate doar ca să țină pasul.
℗PUBLICITATE
Ce ne spun cifrele și ce ne spun inimile
Un studiu realizat de Challenge Success, un program educațional afiliat Universității Stanford, arată că 75% dintre elevii din liceele de elită spun că „adesea sau mereu“ se simt stresați din cauza școlii. 68% sunt permanent îngrijorați de admiterea la facultate. Iar mulți dintre ei nu dorm suficient, nu mănâncă regulat și nu au timp pentru prietenii reale.
În România, deși nu avem statistici exacte, putem observa fenomenul la nivelul cabinetelor de psihologie, al grupurilor de părinți și în discursul tot mai alarmat al profesorilor. A crescut cererea pentru consiliere școlară, iar burnoutul școlar nu mai este o noțiune abstractă, ci o realitate care doare.
Ce putem face, ca părinți și profesori?
Răspunsul nu este simplu, dar poate începe cu o schimbare de perspectivă. În loc să ne întrebăm „Cum pot să-mi motivez copilul să fie mai bun?“, poate ar fi bine să ne întrebăm „Cum pot să-l ajut să fie bine?“.Pentru că, așa cum spune Gáspár György, „Cel mai mare dar pe care-l putem face copiilor noștri nu este succesul, ci siguranța interioară“.
Aceasta presupune:
- să le dăm voie să greșească fără rușinare;
- să le validăm efortul, nu doar rezultatul;
- să fim atenți la semnalele lor nonverbale (oboseală, iritabilitate, retragere etc.);
- să nu transformăm fiecare conversație în verificare sau corectare;
- să le oferim timp pentru joacă, pentru plictiseală, pentru visare.
Să creștem copii întregi, nu doar „buni“
Până la urmă, nu vrem doar copii performanți. Vrem copii care știu cine sunt, care pot spune „nu“, care se pot bucura sincer de un apus sau de o carte citită pe îndelete. Vrem copii care cresc știind că nu trebuie să fie perfecți pentru a fi iubiți.
Pentru că, în cuvintele unui alt psiholog, Alfie Kohn: „Când un copil simte că e iubit pentru ceea ce face, va trăi toată viața temându-se că iubirea se poate pierde. Dar când știe că e iubit pentru ceea ce este, va înflori“.
Dacă aveți copii care se pregătesc pentru Evaluarea Națională sau Bacalaureat, vă invităm să transformați această etapă într-o călătorie în echipă, cu mai multă conectare, claritate și sprijin emoțional – prin campania În aceeași barcă, care oferă părinților două ședințe gratuite de consiliere parentală, pentru a traversa împreună, cu încredere, această perioadă intensă.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
