Skip to content

Pe vremea când lucram ca medic de urgență la unul dintre spitalele bucureștene, m-am întâlnit întâmplător, așteptând să intru la o piesă de teatru, cu un coleg de facultate și cu prietena lui. Fiind la foarte puțin timp după terminarea facultății, amândoi eram curioși despre ce face, din punct de vedere profesional, celălalt. În momentul în care am început să povestesc mândră despre jobul meu de la Primiri Urgențe, fata care îl însoțea pe colegul meu spune: „Aaa… Voi sunteți ăia care lăsați oamenii să moară!” ca mai apoi, fără a sesiza măcar reacțiile șocate ale celor doi interlocutori ai ei, să continue prin a ne povesti despre o situație în care fratele ei s-a prezentat la o cameră de gardă deoarece îl durea urechea și nu a primit asistența la care se aștepta. Din câte îmi amintesc, nu murise. Și totuși, din acea zi, frecvent mi-a răsunat în urechi acuzația aceasta sinistră: „Lăsați oamenii să moară”.

Este adevărat că toate meseriile care implică un grad ridicat de stres au riscul de a-i dezumaniza pe cei care le practică. Am simțit asta pe pielea mea. Am simțit ce înseamnă să fii urât de oamenii pe care încerci să îi ajuți, fără măcar ca aceștia să te cunoască. Simțeam asta de fiecare dată când, la ușa salonului de Urgențe Minore – în care îmi desfășuram mare parte dintre cele 6-7 gărzi pe care le făceam în fiecare lună (multe dintre ele, gărzi de 24 de ore) – se adunau mai mult de 2-3 persoane, care trebuiau să aștepte deoarece înăuntru era plin. Te bombăneau, îți deschideau frecvent ușa (să verifice dacă între timp n-a ieșit un alt pacient pe geam, ca să poată intra ei) sau, pur și simplu, intrau și începeau să te înjure.

De cele mai multe ori, noi, rezidenții aflați în primii ani de pregătire, trebuia să vedem și câte 8 pacienți simultan în aceste condiții. Da, erau urgențe minore, adica colici renale, biliare sau pneumonii, migrene și gastrite, dar de fiecare dată noi trebuia să ne asigurăm că această simptomatologie nu ascundea altceva mai grav – și asta dura. Suprapunând toate astea peste lipsa de colaborare și umilirea pe care o practicau și unii (nu toți!!!) colegi din alte specialități, cărora eram nevoiți să le cerem opinia în cadrul consulturilor interdisciplinare, rezultatul era un bolovan de rușine – care devenea mai mare și mai mare cu fiecare gardă, fiecare tură, fiecare zi sau noapte de muncă.

Deși nu regret niciun minut din practica mea de medic de urgență, am realizat în decursul acelor ani cât de mare este presiunea asupra personalului care lucrează într-un astfel de mediu și cât de mari sunt costurile pe care le plătesc profesioniștii din acest domeniu, atât în viața lor profesională, cât și în cea personală. Un lucru care m-a impresionat în acea vreme era faptul că mare parte dintre asistentele medicale care lucrau acolo, deși tinere și aparent sănătoase, sufereau de probleme de fertilitate. Din păcate, de cele mai multe ori, costurile apasă într-un dezechilibru major față de beneficii. Nu mă refer aici numai la beneficiile materiale, ci și la cele emoționale – cum ar fi recunoștința și bunăvoința celor în slujba cărora îți pui toate cunoștințele profesionale și, foarte frecvent, propria sănătate.

℗PUBLICITATE



Mi-am amintit de toate aceste întâmplări citind-o pe Brené Brown în Curajul de a fi vulnerabil, când vorbea despre rușine în viața profesională și despre modul în care frevent, mai ales cu ajutorul mass-media, unele categorii profesionale cad pradă rușinării și învinovățirii generalizate – în urma prezentării eronate și lipsite de responsabilitate a unor date, fără respectarea normelor deontologice în ceea ce privește confruntarea acestor relatări cu toate părțile implicate și afectate.

Când am citit următoarea frază, parcă m-am întors în timp cu 7 ani, când rana era mult mai proaspătă: „Nu e deloc plăcut să te urască lumea numai pentru că ai o anumită ocupație, care înseamnă ceva pentru tine; această atitudine poate influența negativ mulți oameni și multe culturi.“ Chiar dacă au trecut 2 ani de când nu mai lucrez în spital și mai mult de 6 ani de când nu mai practic medicina de urgență, rușinea meseriei pentru care am studiat mai mult de 12 ani din viața mea este încă acolo și se actualizează cu fiecare știre sau remarcă despre „ăia care lasă oamenii să moară“.

Cu toate acestea, sunt recunoscătoare pentru oamenii minunați pe care i-am întâlnit cât am lucrat ca medic la urgențe și pentru posibilitatea de a învăța de la buni profesioniști și de a sta o vreme de-o parte a baricadei de unde poți vedea o perspectivă unică, sumbră și grea. Le urez tuturor celor care lucrează în acel mediu deosebit de dificil condiții mai bune și să aibă parte de mai multă înțelegere din partea semenilor lor.

Este medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de cuplu și familie. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” București și programul de formare al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Este unul dintre psihoterapeuții asociatiei, autor al site-ului paginadepsihologie.ro și coordonator al grupurilor de formare în psihoterapia familiei din București.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0