A fost odată ca niciodată… un băiețel timid, dar curios. Nu avea tabletă, nici televiziune prin cablu și nici măcar căldură în casă. Trăia într-o familie modestă, în care adulții nu erau împăcați cu viața lor. Ca urmare, nici el nu era împăcat – cu lumea, cu colegii, cu rudele și nici măcar cu sine.
Dar într-o zi, pe vremea când era la gimnaziu, băiețelul acela a început să-și revină. Nu într-un cabinet de terapie, ci într-o sală de clasă. Și nu împreună cu un psiholog, ci cu o profesoară – mai mult sau mai puțin întâmplător, de istorie. Cineva l-a privit și i-a văzut, dincolo de ochii verzi, sufletul trist. I-a dat un avertisment (pentru lecția neînvățată) și o nouă șansă (pentru lecția viitoare). Fără prejudecăți. Fără discriminare. Fără interese. Și fără plafonare. Iar asta a fost salvarea lui.
Când știi că cineva te vede și că tu contezi măcar pentru un singur suflet de pe lumea asta, atunci îți dorești să te schimbi. Să fii mai bun. Să-i arăți ce poți și cine ești cu adevărat. Te agăți cu disperare de ființa aceea, care ți-a întins o mână când simțeai că te duci la fund. Dacă pe urmă îți întoarce spatele fiindcă are altceva mai bun de făcut în viață, deziluzia e și mai greu de suportat.
℗PUBLICITATE
Dar băiețelul nostru a avut noroc, căci profesoara i-a rămas alături și a avut răbdare cu el, l-a susținut și l-a încurajat. Iar după asta, copilul a prins încredere în sine: a început să învețe și la română; apoi și la celelalte materii, până când i-a ajuns pe colegi din urmă.
Da, așa ar trebui să fie școala (și nu doar pentru copiii care n-au avut noroc în familie). Într-o lume axată pe acumulare materială și exhibiție necenzurată, e timpul să reînviem proverbul „Ai carte, ai parte“. Ce ne dorim pentru copiii României? Învățătură. Socializare sănătoasă. Respect. Și conștiință față de semeni.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
