Când un diagnostic de cancer îţi invadează familia

Când am auzit diagnosticul, am simţit că lumea s-a prăbuşit. Mi se părea că pământul se învârte cu mine, fără ca eu să am vreun control.

La aflarea unui astfel de diagnostic, părinţii copilului simt că tot universul lor a fost zdruncinat, totul în viaţa lor pare în afara oricărui control. „Cum de i s-a întâmplat copilului meu?“ „Cum vom trece prin asta?“ Iată doar câteva din multitudinea de întrebări care invadează mintea unui părinte cu un copil diagnosticat cu cancer. Părinţii simt o avalanşă de emoţii: şoc, frică, vină, anxietate, furie, neîncredere, neajutorare, copleşire, tristeţe.

Nu există reacţie corectă sau greşită, când vine vorba de aflarea unei astfel de veşti!  

Diagnosticul aduce o pierdere a certitudinii, a tot ce era cunoscut până atunci, a siguranţei şi a tuturor aşteptărilor legate de viitor. Un asemenea diagnostic rupe iluzia legată de control. În realitate, există lucruri asupra cărora nu avem control şi acceptarea acestei realităţi face parte din procesul de vindecare.

Aflarea diagnosticului duce imediat la trăirea sentimentului de „pericol“. În momentul în care creierul nostru percepe „ameninţarea“ sau „pericolul“ în mediul înconjurător, corpul nostru răspunde la stres prin 3 reacţii automate: Flight, Freeze, Fight (Fugă, Îngheţ sau Luptă).

Răspunsul de Îngheţ este o reacţie normală, de protecţie, care se declanşează la aflarea diagnosticului, iar creierul interpretează situaţia ca fiind una ameninţătoare de viaţă. Dacă acest răspuns este declanşat, persoana se blochează şi nu mai reacţionează sau mişcă. Acest blocaj împietreşte corpul şi creează un sentiment de detaşare (sau înstrăinare) de alţii, care este întâlnit în traume. Acest răspuns aduce după sine emoţii de genul: lipsă de speranţă, resemnare şi imposibilitatea de a acţiona în vreun fel.

Un răspuns de tip Fugă sau Luptă pregăteşte corpul pentru o acţiune imediată. Poate duce la trăirea intensă a unor emoţii: plâns excesiv, agitaţie, manifestări de furie. Iar părinţii se află în imposibilitatea de a accesa partea raţională a creierului – totul, în încercarea de a fugi şi a evita diagnosticul aflat.

Pentru a putea trece în faza raţională, fazele de răspuns de tipul Fugă, Îngheț sau Luptă în faţa pericolului trebuie încheiate. Asta înseamnă că se permite hormonilor stresului (adrenalina, norepinefrina, cortizolul) – care au fost eliberaţi în momentul în care situaţia a fost percepută ca fiind periculoasă şi ameninţătoare de viață – să treacă prin organism şi organismul să se reechilibreze. Odată ce se poate accesa partea raţională a creierului (cortexul), se poate trece la actiuni de tip: planificare, luare de decizii etc.

Durerea resimţită este răspunsul normal în faţa unei pierderi. Când vorbim de pierdere, putem vorbi de pierderea sănătăţii copilului, pierderea rutinei zilnice, impactul diagnosticului asupra celorlalţi membri ai familiei şi, uneori, impactul financiar al diagnosticului. Diferite asociaţii implicate în lupta împotriva cancerului vorbesc despre stadiile durerii resimţite în faţa unui astfel de diagnostic – care pot varia de la persoană la persoană, însă toţi membrii familiei le traversează – dar şi despre modalităţile prin care putem să facem faţă unui astfel de diagnostic:

Șocul (Îngheţ) este primul sentiment pe care îl trăiesc părinţii şi este o reacţie normală; intensitatea emoţiei resimţite se estompează cu timpul.

Negarea e stadiul în care oamenii refuză să creadă că un membru al familiei a fost diagnosticat cu cancer. Negarea poate să te protejeze atunci când un eveniment de viață este mult prea copleşitor şi dificil de trăit. O scurtă perioadă de negare poate fi un mecanism de apărare sănătos, oferind timp de acomodare cu o situaţie nouă, dureroasă sau stresantă şi prevenind potenţialele crize de sănatate sau decizii de moment. Este un mecanism de apărare normal în astfel de circumstanţe şi nu este problematic, atât timp cât nu afectează atenţia pe care părintele trebuie să o acorde îngrijirilor medicale de care are nevoie copilul.

Furia e stadiul în care înţelegi impactul unui diagnostic de cancer, dar refuzi să crezi că „i se întamplă“ copilului tău. Pe lângă activitatea fizică susţinută, şi discuţiile cu familia, cu prietenii, cu alţi părinţi care au copii bolnavi de cancer, precum și cu personalul spitalului ar putea ajuta în acest stadiu. De asemenea, şi copilul trebuie să aibă prilejul să-şi manifeste furia – prin jocuri terapeutice, discuţii cu alţi copii, prin a-şi desena emoţiile sau un jurnal al emoţiilor.

℗PUBLICITATE

---

---

Vina e un alt stadiu. „De ce copilul meu?“ sau „Ce-am făcut, să merit asta?“ sunt întrebari normale în această etapă. Părinţii fac promisiuni către Dumnezeu şi către ei înșişi, în speranţa de a scăpa de diagnostic. Părintele se gândeşte cu ce-a greşit şi ce lucru a făcut care să ducă la această boală a copilului. Este important de ştiut că nu este nimeni vinovat într-un astfel de context.

Tristeţea se simte în etapa în care diagnosticul de cancer nu mai poate fi negat – şi atât părinţii, cât şi copilul resimt un sentiment intens de tristeţe. Pot apărea, de asemenea, şi dereglări ale somnului: insomnia sau somnul în exces, modificări de apetit, dificultăţi de concentrare asupra sarcinilor uzuale sau trăirea unui sentiment constant că un alt membru al familiei se poate îmbolnăvi de cancer. Este important ca aceste dificultăţi să-i fie adresate unui specialist în sănătate mintală (psihoterapeut).

Acceptarea este etapa în care diagnosticul de cancer a fost cumva internalizat de către membrii familiei, fiind acceptat şi considerat parte din viaţă. Asta nu înseamnă că emoţiile de tristeţe nu se vor mai trăi; dar, până în această etapă, familiile au făcut mari eforturi pentru a-şi putea derula viaţa şi a putea controla mai uşor emoţiile, în raport cu diagnosticul.

Pentru a face faţă unui asemenea diagnostic, familia trebuie să-și permită, să-şi dea voie să parcurgă etapele durerii.

Ce poţi face, în faţa unui astfel de diagnostic?

• E recomandat ca părinții să afle cât mai multe informaţii depre boala copilului lor, ca să diminueze frustrarea cauzată de lipsa de control asupra acestui diagnostic. Ulterior, când îi transmit copilului informaţii despre boală, ei trebuie să aibă grijă să adapteze mesajul în funcţie de vârsta acestuia.

• Atât părinţii, cât şi copilul pot păstra un jurnal al emoţiilor şi sentimentelor trăite.

• Părinţii nu trebuie să uite „să-şi pună masca de oxigen“ şi să-şi permită să trăiască alte experienţe şi în afara spitalului, să-şi acorde timp zilnic pentru ei şi să-şi păstreze rutina zilnică (treburi administrative, cumpărături), ca să sporească astfel sentimentul de control.

• Să fie evitate situaţiile care implică un mare consum emoţional. Uneori, persoane din anturajul apropiat (rude, prieteni etc.) nu ştiu cum să reacţioneze, cum să se comporte sau ce să spună şi, cu toate intenţiile pozitive, spun lucruri care ar putea provoca suferință. Părinţii ar trebui să-şi exprime emoţiile: „Aş vrea să stau puţin timp singur“ sau „Aş dori să stai lângă mine, fără să mă întrebi sau să discutăm despre diagnostic“.

• Este utilă păstrarea relaţiei cu ceilalţi membri ai familiei, pentru că ei pot contribui la diminuarea stresului şi fiindcă relaţiile apropiate cu alte persoane pot fi benefice în viitor.

Nu trebuie să uităm că emoţiile de orice fel sunt o constantă în viaţa noastră, sunt valoroase şi merită să vorbim despre ele. Nu trebuie să fugim de ele, pentru că ele sunt o sursă de informaţii şi ne comunică ceva despre noi: în ce direcţie să ne îndreptăm, ce decizie să luăm, ne avertizează încotro să ne îndreptăm în caz de pericol etc. Nu uitați că fiecare om se simt speriat, trist sau furios, câteodată!