Câți dintre noi nu sunt ferm convinși că a ne trece perfecționismul la categoria „calități“ e o mișcare înțeleaptă? Câți dintre specialiștii în HR nu-și petrec timpul căutând candidatul perfect printre cei pe care-i recrutează? Citim scrisoarea de intenție a cuiva, descoperim o greșeală de redactare și care-i primul gând pe care-l avem? „A greșit, până și într-un asemenea mesaj! Nu, nu este omul potrivit!“ Din păcate – pentru noi ca persoane, pentru organizația în care activăm și pentru societatea în care trăim – suntem bântuiți de căutarea perfecțiunii, atunci când angajăm persoane necunoscute, când conducem o echipă sau când evaluăm și răsplătim munca.
Sora mea a trecut de curând printr-un interviu de angajare, iar când intervievatorul a întrebat-o ce defecte are, a îndrăznit să spună că unul dintre acestea este perfecționismul. Moment în care interlocutorul a reacționat iritat, spunând că asta-i o mare prostie: „Perfecționismul este o mare calitate și nu se cade să luăm în derâdere astfel de aspecte.“ Desigur că sora mea, care se afla acolo într-o postură oarecum de inferioritate, nu a combătut viziunea specialistului în resurse umane – dar abia a așteptat să-mi povestească experiența, în speranța că s-ar putea face ceva în acest sens. Și convingerea mea este că, da, se pot face multe în acest sens. Iar primul pas este să analizăm toate miturile care preamăresc perfecționismul și să vedem ce este el, de fapt, și de ce nu este, sub nicio formă, o calitate.
Așa cum se întâmplă cu cele mai multe dintre ideile noastre fixe, acestea își au rădăcina pe meleagurile copilăriei noastre. În copilărie, a trebuit să găsim modalități prin care să ne protejăm de umanul din noi – de vulnerabilitate, durerea sufletească, dezamăgiri și respingeri (spun că acestea reprezintă umanul din noi, deoarece cu toții le trăim mai mult sau mai puțin conștient, chiar dacă ne-am dori din răsputeri să nu fie așa). Iar printre strategiile de autoprotecție pe care le foloseam se numărau: fuga de emoții, supraraționalizarea, comportamentele dependente, evitarea greșelilor. Toate acestea funcționau ca niște armuri de invulnerabilitate, prin care ne amorțeam sentimentele și senzațiile, cu intenția de a deveni exemplare umane perfecte. Dar, din păcate, marea problemă (care în fapt este extrem de simplă) sună astfel: viața omului, personalitatea omului, munca și creativitatea omului nu sunt niciodată lipsite de defecte, erori sau vulnerabilități. Astfel, ajungem să ne blindăm cu armura perfecțiunii, sperând în secret că nu vom mai suferi, nu vom mai fi nevoiți să vedem cât suntem de vulnerabili și nici nu ne vom bandaja sufletele rănite, pentru că – dacă nu greșim și decidem mereu corect – suntem invulnerabili. Iar acesta este punctul în care vreau să stăm puțin de vorbă, să facem diferența între „perfecționism“ și „excelență“, să înțelegem ce-i cu aceste armuri pe care le purtăm în jurul sufletelor și care cântăresc cât Casa Poporului.
Înainte de toate, din punct de vedere psihologic și relațional, perfecționismul este un mecanism de apărare. Nu are nicio legătură cu atingerea obiectivelor sau cu dezvoltarea noastră personală.
Iată ce ne spune expertul internațional în studiul vulnerabilității și al cultivării potențialului personal, dr. Brené Brown: „Perfecționismul este convingerea că, dacă vom face lucrurile perfect sau dacă vom arăta perfect, vom minimiza sau chiar evita suferința provocată de rușine și judecata sau învinuirea din partea celorlalți. Perfecționismul este un zid de 20 de tone, pe care-l construim în jurul nostru, crezând că ne va proteja, când el, de fapt, ne împiedică să fim văzuți așa cum suntem cu adevărat.“
Perfecționismul nu este ceea ce pare – adică o strategie inteligentă de a ne cultiva reziliența și de a ne canaliza efortul în direcția evoluției personale; ci e despre dorința disperată de aprobare și este rezultatul unei educații bazate pe recompense și pedepse. Din păcate, majoritatea copiilor cresc considerând că valoarea lor este dată de cât de bune le sunt rezultatele școlare sau sportive, de câte steluțe primesc în caietul de teme sau de cât de des li se spune „Bravo, ai stil!“ Astfel, undeva pe drumul călătoriei psihologice de la copilărie către maturitate, ajungem să capitulăm în fața acestor idei perfecționiste care ne spun că: „Pentru a fi tu însuți și pentru a fi acceptat în societate, trebuie să faci mereu ceea ce cred, vor sau se așteaptă ceilalți de la tine. Trebuie să fii pe placul celorlalți.“
℗PUBLICITATE
Chiar dacă pare contraintuitiv sau lipsit de logică – fiind fundamentat pe o colecție de mituri și neadevăruri – perfecționismul nu este cheia succesului în viață. Ba mai mult, cercetările din domeniul culturii organizaționale și al psihologiei relaționale ne arată că perfecționismul împiedică atingerea rezultatelor. În schimb, este calea sigură către depresie, anxietate, dependențe, teama de a încerca lucruri noi și teama de eșec.
Majoritatea clienților care vin la mine în terapie îmi spun că folosesc perfecționismul ca mijloc de evitare a rușinii (a sentimentului că ei, ca indivizi, nu sunt demni de acceptare, respect și iubire, dacă greșesc). Dar, adevărul adevărat este că perfecționismul reprezintă o formă de rușine.
Excelența și atingerea potențialului personal înseamnă să ieșim din zona de confort, să o dăm în bară, să greșim, să cădem și să ne întâlnim cu temerile și îngrijorările noastre, pentru ca mai apoi să ne ridicăm și să ne scuturăm de limitările psihologice, după care să o luăm de la capăt până când ne iese ceea ce ne-am propus. Însă, un astfel de proces este imposibil dacă suntem împlătoșați în armura perfecțiunii – pentru că este incredibil de grea și de epuizantă. Iar dacă nu îndrăznim să renunțăm la aceasta, vom ajunge să renunțăm la propria viață.
Tot cercetătoarea dr. Brown ne ajută să înțelegem și modul în care ne manipulează perfecționismul. Credința bazală a persoanelor cu gândire perfecționistă e următoarea: „Dacă arăt perfect și mă port impecabil, pot evita sau minimiza trăirea emoțiilor negative – jena, vinovăția, umilința, gelozia, rușinea, frustrarea – și ceilalți nu mă vor judeca sau respinge.“ Dar gândurile de acest gen sunt autodistructive, pentru că ne îndepărtează de esența noastră umană și ne fac să ne robotizăm. Omul nu este și nici nu trebuie să fie perfect. Perfecționismul înseamnă control, nefericire și îmbolnăvire psihică, emoțională și trupească. Aceste voci din mintea noastră ne spun că niciodată nu suntem suficient de buni, de pregătiți sau demni pentru a primi ceea ce ne dorim de la viață. Iar la finalul fiecărui an, observăm cum am mai pierdut 12 luni din viață stând pe loc și așteptând momentul perfect pentru a ne lăsa văzuți și a îndrăzni să facem ceea ce vrem sau ne dorim să facem.
Conversațiile asumate, dificile și nu tocmai confortabile despre perfecționism sunt imperios necesare – acasă, la școală și la muncă. Nu ne mai putem crește copiii ca pe niște maimuțe care primesc câte o recompensă după fiecare mișcare corectă; nu ne mai putem educa elevii prin rușinare și pedeapsă, pentru că au greșit datorită faptului că sunt ființe umane; și, de asemenea, nu ne putem selecta angajații pe criterii specifice roboților. Oamenii au nevoie să greșească pentru a învăța, pentru a inova și pentru a-și transforma visurile în realitate. Dacă ești părinte, educator sau lider de companie, îndrăznește să-i inviți pe cei din jurul tău la un dialog deschis despre perfecționism, despre cum se manifestă acesta și despre cum diferă de eforturile sănătoase pentru excelență. Familiile, școlile și companiile în care astfel de discuții sunt posibile reușesc să facă schimbări profunde în modul lor de funcționare, au o mai bună relaționare psihologică și emoțională, își cresc performanțele și resimt o mai bună calitate a vieții.
Articol publicat pe platforma Republica
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
