Skip to content

Orice copil își dezvoltă la un moment dat o pasiune, „scânteia“. Poate fi vorba despre fotbal, pian, chitară, fotografie sau filme. Pentru mine, a fost mereu scrisul. De la zece ani, mai exact, când am scris o carte sub titlul „Viața Anitei Sue“. Mult spus „scris“… Mama a fost cea care mi-a găsit scrierile, le-a printat și le-a legat. Cartea o am și-n ziua de azi, cu coperta laminată și cu foile A4 ușor îngălbenite. Pe vremea aia, scriam la un calculator cu tub în spate, cu Harry Potter ca wallpaper. Prietena mea cea mai bună cântă, atunci când nu e de gardă la spital, iar verișoara mea știe și-n somn când încep reducerile pe Best Secret. Ce pot să zic? Am lipici la oamenii care își hrănesc sufletul cu scântei.

Încă din copilărie suntem întrebați ce vrem să devenim când vom fi mari. Un studiu LinkedIn arată că 75% dintre tinerii cu vârsta cuprinsă între 25-33 de ani s-au confruntat cu criza de sfert de viață. O explicație aici ar putea fi că ni se spune, crescând: „Poți fi orice!“, însă ce auzim, de fapt, este o comandă, care ne îndeamnă să alegem un drum, să rămânem cu el și să facem din el, parte esențială a vieții noastre – în mod ideal, o carieră de succes.

Pentru mine, presiunea de a alege n-a durat mult, în sensul în care am fost direcționată rapid către familiarul deja bătătorit și, bineînțeles, pe clasicul clișeu: „Trebuie să ai o meserie securizantă, de viitor“. Mă gândesc că, dacă aș fi văzut filmul lui Pixar, Soul, când eram mică, și nu Frumoasa Adormită, aș fi crescut în ceva mai multă armonie cu mine și cu interesele mele, ușor în afara cutiei.

Soul (Spoiler alerts!)

Tina Fey dă voce unui suflet aflat în derivă, cunoscut ca „22“, prins într-un purgatoriu numit „Lumea de Dincolo“. Cu excepția cazului în care își găsește „scânteia“, ea nu va primi niciodată Pass-ul de Pământ, care îi va permite să aibă o experiență umană. Fiind din start descurajată de această condiționare, ea se blochează în ideea că nu o va găsi niciodată și alege, astfel, să respingă cu totul experiența. Nimeni, nici măcar Gandhi, Abraham Lincoln sau Maica Tereza, nu o poate convinge de contrariu.

Joe Gardner (Jamie Foxx), profesor de gimnaziu și pasionat de jazz, suferă un accident, imediat după ce obține gig-ul vieții sale, în trupa solistei Dorothea Williams. El refuză să moară, înainte de a-și începe viața cu adevărat, ca membru al trupei și devine, astfel, mentorul lui 22 pe Pământ. Inițial, Joe este convins că va fi un demers relativ ușor – doar știe totul despre scântei! A lui, crede el, este pianul; într-atât de contopit cu el, încât își neglijează prietenii și familia.

În timp ce experimentează viața pe Pământ ca Joe, 22 realizează că altele sunt lucrurile care o fac fericită. Lucrurile mici, nu cele exploatabile. Vântul, de pildă, care suflă ușor frunzele din copaci, într-o zi de toamnă, sau acordurile chitarei care se aud din metrou.

„Poate că cerul poate fi scânteia mea sau mersul pe jos. Sunt foarte bună la mersul pe jos!“.

„Acestea nu sunt scopuri reale, 22“, îi răspunde Joe. «Este doar viața obișnuită».“

℗PUBLICITATE



În final, Joe primește șansa de a fi membru în trupa Dorotheei Williams, dar este dezamăgit că nu se simte „altfel“. Se simte același Joe, mergând cu același metrou, trăind aceeași viață. Văzându-l descumpănit, solista îi spune următoarea poveste: „Un pește înoată către un pește mai bătrân și îi spune: «Încerc să găsesc oceanul». «Oceanul»?, întreabă peștele bătrân. «Te afli în el…». «Asta este doar apă», spune peștele. «Eu caut Oceanul!»“.

Viața lui Joe începuse cu mult înainte, doar că nu o trăia cu adevărat.

În căutarea sensului…

Nimeni nu se naște învățat, vorba cântecului. E în regulă să greșim și să învățăm, dar să rămânem curioși, în permanență conectați la sine și la adevăr. Să ne ascultăm vocea interioară, care nu prea țipă de fel, ci vorbește încet, aproape în șoaptă. Pasiunile sunt grozave, dar ele nu ar trebui să ne definească întreaga existență. A avea o pasiune și fructificarea acesteia nu reprezintă singura cale spre fericire, ci o cale. Sensul există. Curge în lume și în inimile noastre. Cu toții putem avea momente, perioade, în care să nu simțim acest sens, ci, mai degrabă un gol interior, un vid existențial − cum îl numește Viktor Frankl în cartea sa, Omul în căutarea sensului vieții. Sensul nu are nevoie să fie construit, ci recunoscut.

În 1945, Viktor Frankl, părinții, soția și fratele lui au fost arestați și trimiși în lagărul de concentrare din Thereisienstadt. Când Frankl a fost mutat la Auschwitz, manuscrisul său, care stabilea principiile psihoterapiei existențiale, inclusiv sensul vieții, a fost descoperit și distrus. Dorința de a-și duce munca la bun sfârșit, împreună cu speranța că, într-o bună zi, va fi reunit cu cei dragi, l-au ținut în viață. Frankl își petrecea nopțile reconstruindu-și manuscrisul pe bucăți de hârtie furate. Contrar credinței populare, Frankl nu a descoperit sensul vieții ca prizonier. Forța scopului său, alături de convingerea că viața nu este în zadar, au fost cele care l-au împiedicat să-și piardă mințile, speranța și, în cele din urmă, viața.

„Omul devine – în limitele înzestrărilor și ale mediului – ceea ce singur a știut să facă din el. În lagărele de concentrare, de exemplu, aceste laboratoare vii și aceste câmpuri de testare a cobailor, am văzut cum unii dintre camarazii noștri s-au comportat ca niște porci, în timp ce alții au fost de-a dreptul sfinți. Omul conține ambele posibilități; ce va actualiza depinde de decizii, nu de condiții.

Pentru că lumea nu arată prea bine, dar lucrurile se vor degrada și mai mult, dacă fiecare dintre noi nu va face tot ce-i va sta în putere. Să fim, așadar, atenți – atenți în două sensuri: După Auschwitz, știm de ce este capabil omul.

După Hiroshima, știm care este miza.“ – V. Frankl.

Câteva exemple de răspunsuri pe care le-am primit la întrebarea: „Care crezi tu că este sensul vieții?“:

  • „Pentru mine, sensul vieții este să stau cu soțul și copiii la masa din bucătărie, seara, să mâncăm chifteluțe și să vorbim.“;
  • „Sensul vieții este să creez și să bucur lumea.“;
  • „Naiba știe“…

Raluca Bălănică − Absolventă a facultății SNSPA, Specialist Compliance în domeniul asigurărilor. O etichetă mai aproape de mine ar fi: suflet între două vremuri sau om în căutarea autenticului și a unor forme de viață de mult apuse, în care compromisul nu poate exista.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0