Din scurta istorie a emoțiilor conștiente și lunga istorie a emoțiilor inconștiente, am rămas cu impresia că acestea apar incognito, fără avertismente sau grijă față de mediul nostru intern, formându-ne atitudinile pe care le avem despre lumea înconjurătoare și indicându-ne instant direcții de acțiune.
Dacă până de curând exista un consens general cu privire la faptul că ne naștem cu această capacitate de a citi expresiile faciale care redau emoțiile, în ultima vreme nu mai e așa de simplu. Astfel, avem, pe de-o parte, teoria lui Paul Ekman, care spune că emoțiile sunt înnăscute și universale, și pe de altă parte, teoria care spune că emoțiile sunt construite, a Lisei Feldman Barrett. Nici informațiile din știință nu scapă de riscul polarizării, așa că am simțit nevoia unei integrări a celor două teorii.
Dar, totuși, cum integrezi aceste informații divergente, mai ales când se aduce în discuție și modul în care a evoluat creierul? Până acum știam teoria creierului triun, cea care spune că există trei părți ale creierului uman: creierul reptilian din care provin instinctele noastre de supraviețuire; sistemul limbic, moștenit de la mamifere, cu emoțiile aferente; și neocortexul, prezent doar la om, fiind considerat sursa gândirii raționale. Această teorie demonstra că fiecare parte s-a specializat, ceea ce însemna că emoțiile noastre se aflau doar într-un singur loc din creier.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Ekman vs. Feldman Barrett: doi cercetători de renume și două teorii asupra emoțiilor
Atunci când am deschis cartea Lisei Feldman Barrett, am avut doar intenția să-mi împrospătez cunoștințele despre această mașinărie care-și dă singură bătăi de cap. Intenția a fost zdruncinată încă de la început, pentru că autoarea spune direct că teoria creierului triun este una greșită. Avem, de fapt, un creier unitar, predictiv, al cărui singur scop este de a bugeta resursele corpului în așa fel încât acesta să perpetueze genele cu succes. În momentul în care predicția nu se potrivește cu realitatea, apar erorile de predicție, care consumă foarte multă energie, dar astfel au loc și procesele de învățare, reînvățare și acțiune. Ce-i drept, creierul meu a prezis eronat atunci când a deschis cartea – a fost o eroare de predicție care mi-a gestionat bugetul corpului până în momentul de față, cu scopul de a integra cele două teorii, deci de a reînvăța.
Pe vremea când Paul Ekman își realiza experimentele care confirmau ipoteza lui, lumea era mai concentrată pe deslușirea comportamentului nonverbal al oamenilor, fără sarcina grea de a folosi cuvinte. Ekman susține că avem șase emoții de bază, centralizate în sistemul limbic din creier: furie, frică, tristețe, bucurie, dezgust, surpriză. Cercetarea lui s-a axat pe sporirea competenței în citirea și măsurarea expresiilor faciale ale emoțiilor prin experimente științifice. Fiecare experiment științific are o riguroasă organizare, dar este limitat sau ajutat atât de gândirea experimentatorului, cât și de mijloacele și resursele epocii în care se desfășoară. Acestea fiind spuse, putem înțelege că, în urmă cu aproximativ șaizeci de ani, cel puțin mijloacele erau limitate, iar subiectul greu de măsurat și obiectivizat.
Conform Lisei Feldman Barrett, întrebarea „Câte emoții există?“ nici nu-și are rostul – există atâtea emoții câte acorduri sociale sunt. Ca să se creeze acest acord social e nevoie ca emoția să aibă sens atât pentru noi, cât și pentru toți cei implicați în interacțiune. Sensul este dat de calitatea conceptelor construite despre emoții prin experiențe diverse, cuvinte noi asociate, deschiderea către combinația acestor concepte, dar și către deconstruirea sau reclasificarea experiențelor emoționale de moment, atunci când acestea nu se potrivesc sau nu ajută bugetul corpului.
Dacă Paul Ekman povestește despre declanșatorii emoțiilor, Lisa Feldman Barrett vorbește despre intenționalitate colectivă: „Când suntem captivi unei emoții nepotrivite, interpretăm ceea ce se întâmplă prin prisma a ceea ce simțim, ignorând informațiile care nu se potrivesc. Putem construi realități sociale, în funcție de categoriile emoționale care devin reale ca rezultat al intenționalității colective“. Lisa Feldman Barrett vorbește și de realismul afectiv, proces în care putem fi conștienți de senzația că percepțiile noastre despre cei din jur nu se traduc în caracteristici reale ale lor. Astfel, creierul este o mașinărie predictivă – o ipostază de emoție construită dintr-o predicție ne adaptează acțiunea pentru a răspunde unui obiectiv specific într-o situație specifică, folosind modelul oferit de experiențele trecute. Bugetul corpului este reglat: fiecare clipă de emoție implică o ajustare a bugetului corpului pentru viitorul imediat.
℗PUBLICITATE
O viziune sistemică asupra emoțiilor
Deși Ekman a găsit amprente specifice în corp și în creier pentru emoții, Feldman Barrett spune că reacțiile fiziologice care au avut loc au fost prea asemănătoare pentru a permite acest lucru, vorbind mai degrabă de afectul plăcut sau neplăcut, în detrimentul specificității. Teza clasică susține că există câte un neuron pentru fiecare activare emoțională, teza nouă ne spune că majoritatea neuronilor au mai multe roluri. Teza clasică susține existența creierului vechi – amigdala, centrul tuturor emoțiilor, teza nouă a descoperit prin neuroștiințe că amigdala e implicată și în procesul gândirii, în percepție, durere, învățare, noutate sau capacitatea de a lua decizii. În timp ce teoria clasică spune că suntem capabili să formăm concepte care definesc sensul senzațiilor fizice, teoria nouă susține că experiența fizică creează experiențele neuronale, emoțiile fiind influențate de roluri sau convingeri sociale.
Teoria clasică spune că nu avem nevoie de concepte pentru a percepe emoțiile, pentru că acestea au amprente universale pe care orice individ le poate recunoaște când se naște; teoria nouă vrea să schimbe terminologia, începând cu înlocuirea conceptului de „amprentă facială“ cu denumirea de „configurație facială“, pentru că e nevoie de concepte emoționale pentru a vedea emoțiile pe chipul celorlalți.
Diferențierea duce la maturizare
Oare putem spune până acum că afectul sau capacitatea de a simți sunt înnăscute, universale, iar numirea și conceptualizarea emoțiilor se învață? Punând informațiile cap la cap, a fost posibilă construirea unei viziuni care observă diferențele dintre cele două și care creează loc pentru ele.
Contribuțiile asupra psihologiei în acest domeniu din partea celor două perspective sunt greu de neglijat: putem să vedem în această dihotomie, de fapt, evoluția. Chiar dacă se poziționează diferit și ca idei se exclud reciproc, putem alege să le privim pe un continuum: de la „o convingere veche de două mii de ani“, la expresiile și fiziologia emoțiilor studiate de Paul Ekman, la teoria emoției construite, ultima fiind posibilă doar prin cercetările recente asupra întregului sistem nervos.
Eu văd aici o pledoarie pentru limbaj, responsabilizare și autonomizare a ființei umane, o maturizare a științei. La fel cum fiecare ființă umană trece prin etape de dezvoltare, fiecare etapă fiind caracterizată de anumite nevoi și capacități, la fel și știința emoției: în prezent există o concentrare pe nevoia de a comunica mai eficient ceea ce simțim, iar aceste teorii ne pot construi resursele. Putem construi ipoteze vizavi de ce vedem pe fața celorlalți, dar putem confirma sau infirma cu ajutorul limbajului, având mereu în minte că oamenii sunt diferiți.
Bibliografie:
- Ekman, P. Emoții date pe față. Editura Trei: 2011
- Feldman Barrett, L. Șapte lecții și jumătate despre creier. Editura Vellant: 2021
- Feldman Barrett, L. Cum iau naștere emoțiile. Viața secretă a creierului. Editura ASCR: 2017
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
