Carl Rogers este considerat unul dintre cei mai cunoscuți psihologi americani, fiind numit părintele abordării umaniste, grație modelului său de intervenție cunoscut sub numele de terapia centrată pe persoană. În munca sa, dr. Rogers a fost preocupat de creșterea personală a indivizilor, fiind interesat cu precădere de identificarea strategiilor prin care noi, oamenii, ne putem dezvolta atât psihologic, cât și relațional. Auto-actualizarea reprezenta, în viziunea lui Rogers, mijlocul necesar pentru ca o persoană să-și transpună în realitate obiectivele, visurile și dorințele. De-a lungul anilor, el a respins atât viziunea psihanalitică, cât și pe cea comportamentală – fiind de părere că noi, oamenii, avem comportamentele pe care le avem deoarece percepem într-un anumit mod situația cu care ne confruntăm. Dar cum a ajuns dr. Rogers la aceste concluzii și care este moștenirea sa psihologică? La aceste întrebări vom găsi răspuns în ediția din această lună a rubricii #AltfelDespreOameni.
Băiatul hipersensibil care ajunge să pună bazele celei mai empatice forme de psihoterapie
Carl Ransom Rogers s-a născut pe 8 ianuarie 1902, într-o suburbie a orașului Chicago, cunoscută drept Oak Park. Era cel de-al patrulea fiu dintr-o familie cu șase copii, dintre care cinci erau băieți. Walter Rogers, capul familiei, era absolvent de studii superioare, și până la nașterea micuțului Carl deja devenise un important om de afaceri în domeniul ingineriei. Julia Rogers absolvise, de asemenea, un colegiu de doi ani și făcea parte dintr-o familie de emigranți europeni, strămoșii ei trecând Atlanticul în urmă cu mai bine de 300 de ani. Spre deosebire de mulți alți contemporani ai săi și psihoterapeuți de renume (Freud, Jung), Carl s-a născut și a crescut în SUA, iar asta l-a făcut să fie catalogat adesea „un produs psihologic american“.
Atmosfera psihologică și emoțională din familia Rogers a fost una preponderent stabilă, cu puternice influențe religioase și creștine. În ciuda faptului că nu i-a lipsit iubirea părintească, se pare că dogmele religioase au favorizat un mediu familial definit de control și caracterizat de multă rigiditate. Dintotdeauna, familia Rogers s-a considerat diferită de alte familii și se implicau permanent în comportamente tipice celor „aleși“ de Dumnezeu. În casa lor nu exista consum de alcool, dar nici distracție prin dans sau vizite la teatru, nu erau permise jocurile de cărți și doar ocazional li se permitea accesul la puțină socializare.
Micul Carl a fost un copil bolnăvicios, iar asta i-a încurajat pe ceilalți membri ai familiei să-l eticheteze drept un băiat hipersensibil. Momentele repetate de tachinare și de cruzime pe care le-a trăit l-au determinat pe Carl să se retragă în propria lume interioară și să-și contureze un vast spațiu imaginar. La vârsta adultă, atunci când își amintea despre copilărie, vorbea despre sine ca fiind un puști singuratic, care nu prea avea libertatea de a-și face prieteni și care și-a găsit refugiul și consolarea în lectură și cărți. Asta a făcut ca în momentul începerii școlii el deja să aibă bune deprinderi de scris și citit, ceea ce l-a ajutat să fie cu mult peste nivelul academic al colegilor săi de clasă.
Pe când avea doisprezece ani, familia lui Carl s-a mutat la o fermă, părinții justificând decizia ca fiind una firească datorită succesului în afaceri și a prosperității materiale de care se bucura capul familiei. Dar Carl era de părere că părinții făcuseră această alegere pentru a-și ține progeniturile departe de pericolele unui oraș mare și pentru a-i feri de tentații. Asta a făcut ca și adolescența lui Carl să fie una definită de însingurare și izolare, dar și ca el să devină tot mai fascinat de moliile de noapte care zburau prin pădurea din apropierea fermei.
Walter Rogers își încuraja adesea copiii să descopere natura și să facă experimente de variate feluri, ceea ce l-a încântat pe adolescentul Carl atât de mult încât, mai târziu, a dat admiterea la facultatea de agricultură științifică, cu ambiția de-a ajunge să gestioneze ferma în cel mai modern mod cu putință. Chiar dacă avea de împărțit aceeași cameră la căminul facultății cu fratele său Ross, Carl ajunge să fie puternic inspirat de profesorul George Humphrey, ale cărui metode inovative și nonconvenționale l-au ajutat pe viitorul psiholog. Lumea descoperită în facultate era complet diferită de cea conturată de familia Rogers, dar, cu toate acestea, după primul an, Carl alege să înlocuiască agricultura cu istoria și să se îndrepte mai mult către poziția de slujitor al Bisericii Creștine. Dintotdeauna rezultatele sale școlare au fost excepționale, iar la științe și la limba engleză a fost mereu fruntașul generației sale, drept urmare admiterea la istorie nu a fost dificilă.
Experimentul China
Această schimbare de traiectorie academică i-a adus lui Carl șansa de-a fi unul dintre puținii studenți americani aleși pentru o vizită de studii în China. Scopul era acela de-a participa la Conferința Mondială a Federației de Studenți Creștini, ce urma să se desfășoare la Peking. Întreaga experiență avea să dureze mai bine de șase luni și s-a dovedit a avea un alt impact covârșitor asupra dezvoltării intelectuale și spirituale a tânărului Carl. Cultura chineză l-a obligat să-și extindă perspectiva asupra lumii, asupra vieții și să vadă cu alți ochi urmările Primului Război Mondial. În mod repetat, Carl Rogers a vorbit și a scris despre experimentul China ca reprezentând perioada în care și-a reconsiderat viziunea religioasă – dobândită de la părinți –, ajungând în pragul unei independențe emoționale, spirituale și intelectuale.
Cu toate acestea, corpul lui Carl a procesat mai greu experiența transformatoare, iar acest fapt este dovedit și prin diagnosticul de ulcer duodenal pe care l-a primit la scurt timp după revenirea pe continentul american. După o spitalizare de câteva săptămâni și o perioadă de convalescență petrecută acasă, Carl acceptă un job la depozitul de cherestea și se înscrie la un curs prin corespondență de introducere în psihologie. În tot acest timp, relația dintre el și Helen, o fată pe care o cunoștea din copilărie, devine tot mai solidă, ajungând să fie încununată cu o logodnă pe data de 22 octombrie, 1922. Despre această logodnă Carl a amintit, în repetate rânduri, ca reprezentând unul dintre cele mai pline de extaz și feerie momente din viața lui. Doi ani mai târziu, în august 1924, cei doi se căsătoresc, la scurt timp după ce Rogers își obține licența în istorie la Universitatea din Wisconsin.
Trecerea de la teologie la psihologie
După finalizarea studiilor universitare, Carl este acceptat la Seminarul Teologic Union din New York, considerat drept unul dintre cele mai liberale seminarii din America acelor vremuri. Odată cu începerea studiilor de la Union, lui Carl i s-a oferit ocazia de-a deveni, pentru câteva luni, pastorul unei biserici din Vermont, dar avea să întâlnească o mare dificultate în a le predica enoriașilor și mai ales în a-i forța să se implice în anumite comportamente. După primii doi ani din cadrul seminarului, Carl Rogers alege să se înscrie la un curs de psihologie clinică, în cadrul Universității Columbia. Asta i-a oferit o altă experiență neașteptată, aceea de-a intra în contact cu copiii care sufereau de diferite tulburări mintale și comportamentale. Iar asta-l ajută să ia, într-un final, decizia de-a renunța la teologie în scopul aprofundării științei sufletului uman. În 1926 se naște primul copil al lui Helen și Carl, botezat cu numele de David – care ajunge să devină un important medic și cercetător în domeniul medicinei.
Primul psihoterapeut care înlocuiește apelativul „pacient“ cu cel de „client“
Partea științifică a psihologiei l-a determinat pe Carl Rogers să-și susțină teza de doctorat prin elaborarea unui test de măsurare a personalității pentru copii cu vârsta cuprinsă între 9 și 13 ani. Un test care, în timp, a devenit extrem de popular și care avea să fi aplicat inclusiv în anii 1970. Preocuparea și interesul față de munca cu copiii l-au determinat pe Rogers să aplice pentru un post la Institute of Child Guidance, acolo unde majoritatea colegilor săi erau de sorginte psihanalitică.
Încă de pe atunci, Rogers era renumit pentru inabilitatea sau refuzul asumat față de respectarea abordărilor specifice marilor școli de psihologie, iar prin asta își exprima vădit independența și lipsa de identificare cu vreuna dintre aceste școli. În 1928 este invitat să ocupe funcția de psiholog la Departamentul de Studiu al Copilului, din cadrul Rochester Society. Acolo, deși nu era prea bine plătit, Rogers are șansa de a-și șlefui și mai mult simțul clinic și de-a progresa semnificativ din punct de vedere profesional (prin publicarea primului său volum, intitulat The Clinical Treatment of the Problem Child), pentru o perioadă de mai bine de 12 ani. Timp în care se naște și al doilea copil al familiei, o fetiță pe nume Natalie.
În tot procesul său de dezvoltare personală și profesională, Carl ajunge la concluzia că atitudinea unui bun psihoterapeut trebuie să se bazeze pe: obiectivitate, respect față de individul cu care lucrează, o bună înțelegere a sinelui și un bagaj de cunoștințe psihologice.
℗PUBLICITATE
În 1940, odată cu invitația de-a susține prezentarea cu titlul „Concepte mai noi în psihoterapie“ în cadrul Universității din Minnesota, Rogers considera acel eveniment ca fiind momentul de naștere al terapiei centrate pe persoană. Iar în 1942 apare a doua sa carte, sub titlul Consiliere și Psihoterapie: concepte mai noi în practică. Este pentru prima dată când într-un manual destinat psihoterapeuților apare termenul „client“ în locul celui de pacient și, tot pentru prima dată, este prezentat transcriptul unei ședințe de psihoterapie. Reacțiile cititorilor au fost extrem de variate, simpatizații lui Rogers au ajuns să numească cartea drept „o biblie“ a psihoterapiei, în timp ce marea majoritate a colegilor de breaslă au considerat că este o lucrare inutilă și lipsită de relevanță. Trei ani mai târziu, în 1945, este invitat la Universitatea din Chicago pentru a înființa un Centru de Consiliere.
Iubirea pentru psihologie transmisă de la tată la fiică
Anii petrecuți la Chicago, timp de mai bine de un deceniu, sunt considerați drept cei mai prolifici din cariera sa de până la acel moment, deoarece Centrul de Consiliere devine, în scurt timp de la deschidere, extrem de popular atât în rândul studenților, cât și al oamenilor din comunitate. După o perioadă înfloritoare, dar nu lipsită de conflicte cu mai-marii săi, Rogers publică a treia sa carte, Terapia centrată pe persoană, care devine extrem de populară în rândul cititorilor, dar prea puțin apreciată de jurnalele clinice sau de publicațiile de specialitate. Din multe puncte de vedere, această carte avea să prezintă munca desfășurată la Centrul de Consiliere – însumând atât aplicațiile tipice terapiei centrate pe persoană, cât și o serie de alte concepte și tehnici din terapia prin joc, terapia în grup, leadership sau procesul de predare educațională.
În 1965, Asociația Americană de Psihologie îi oferă titlul de Contributor Distins în Cercetarea Științifică, eveniment pe care Rogers îl consideră atât un simbol al aprecierii meritelor sale, cât și un mod de a-i fi recunoscută abordarea terapeutică în vasta lume a psihanalizei și a terapiei comportamentale. Iar în prelegerile și conversațiile sale avea să numească acest moment drept cel mai semnificativ din cariera sa psihologică și psihoterapeutică.
Alte două publicații importante sunt Psychotherapy and Personality Change, apărută în 1954, și A deveni o persoană, care iese pentru prima dată de la tipar în 1961, care îl catapultează pe Rogers în topul celor mai apreciați psihologi ai tuturor timpurilor și care îi oferă atât de mult râvnita recunoaștere a importanței și eficacității terapiei centrate pe persoană.
Câțiva ani mai târziu, în 1969, apare volumul Freedom to learn, iar după un an se publică cartea Carl Roger on Ecounter Groups – ambele considerate bestseller în topul vânzărilor din psihologia acelor vremuri. Urmând ca în scurt timp să iasă de la tipar alte două volume de succes: Becoming Partners și Carl Rogers on Personal Power. Cu aceste două noi lucrări Carl Rogers ajunge să se îndepărteze puțin de psihoterapia individuală și să exploreze domeniul relației de cuplu, dar și pe cel al implicațiilor politice, al educației și al domeniului de afaceri. În tot acest timp, departe de mediul strict universitar și încurajat de Natalie (fiica sa, care a devenit și ea psiholog), Rogers ajunge să susțină primele workshopuri pentru publicul larg, la care aveau să se înscrie chiar și 800 de participanți. Au urmat apoi astfel de prezentări în țări precum Rusia, Polonia, Irlanda, Africa de Sud.
În 1979, Helen, cea care i-a fost companioană timp de 55 de ani, se stinge din viață, iar un an mai târziu Rogers publică o altă carte de succes, A way of Being. Cartea cuprinde atât durerea pierderii soției, cât și noile idei ale lui Rogers despre spiritualitate și politică. La data de 4 februarie 1987 se stinge din viață emblema psihologiei umaniste, fără să știe că fusese nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace.
Concepte teoretice semnificative
Rogers avea să fie unul dintre puținii psihologi ai acelor vremuri care nutrea o viziune cu adevărat optimistă asupra ființei umane. Asta l-a făcut și să ajungă la concluzia că unica și cea mai importantă nevoie a ființei umane este „tendința de actualizare a sinelui“. Adesea compara ființa umană cu o lalea, care știe, în mod intrinsec, că sensul ei este acela de a deveni cea mai perfectă lalea cu putință.
Printre conceptele sale cele mai importante amintim: „locus of evaluation“, persoana întreg funcțională, cele trei elementele necesare schimbării în terapie (congruența, acceptarea, empatia), procesul terapeutic.
Principalele tehnici în terapia rogersiană
Majoritatea terapeuților care practică terapia centrată pe persoană sunt de părere că în această abordare nu există tehnici, acestea fiind considerate niște mecanisme artificiale prin care terapeutul încearcă să schimbe comportamentele clientului. Cu toate acestea, în terapia rogersiană contează în mod deosebit relația dintre client și terapeut, capacitatea terapeutului de a asculta și de a înțelege lumea psihologică a omului din fața sa.
De asemenea, Rogers menționează în nenumărate rânduri, atât în cărțile, cât și în prelegerile sale, cât de important este ca terapeutul să respecte în mod profund persoana clientului. Era de părere că este de datoria clinicianului să facă tot posibilul pentru a înțelege cu acuratețe trăirile și zbaterile clienților. Rogers considera relația drept agentul principal de vindecare, iar pentru a contura o astfel de relație terapeutică clinicianul trebui să-și descopere și asume umanitatea. Drept urmare, respingea cu vehemență neutralitatea tipică abordării psihanalitice sau răceala definitorie terapeuților comportamentaliști.
Puțini știu că Rogers s-a numărat printre primii psihologi, dacă nu a fost chiar primul, care au început să-și înregistreze (audio și video) ședințele de psihoterapie, activitate care în secolul XXI pare mai mult decât firească, dar care atunci era o mișcare revoluționară.
Principalele moșteniri din munca lui Carl Rogers:
- Importanța relației terapeutice ca mijloc de vindecare în contextul terapeutic.
- Necesitatea descoperirii resurselor indiscutabile ale clientului și a capacității acestuia de auto-actualizare.
- Utilitatea ascultării și a înțelegerii în contextul terapeutic, dar și conștientizarea efectelor acestora asupra clientului.
- Introducerea în limbajul de specialitate a termenului de „client“, drept sinonim pentru cel de „pacient“, specific psihanalizei. Rogers considera că apelativul de client conferă mai mult respect ființei umane și că ține cont de demnitatea celui care vine să ceară ajutor.
- A inițiat primele înregistrări audio și video ale ședințelor de psihoterapie, în scop educativ și de cercetare informală.
- A inițiat cercetări științifice în scopul de a evalua procesul terapeutic și rezultatele psihoterapiei.
- A încurajat mulți psihologi și alți absolvenți de studii non-medicale să se specializeze în practica psihoterapiei.
Citate celebre:
- „Sănătos din punct de vedere psihologic este să avem grijă și respect față de ceilalți nu pentru că sunt identici nouă («Am grijă de tine pentru că tu ești asemenea mie»), ci pentru că există diferențe («Te prețuiesc și te apreciez pentru că ești diferit de mine»).“
- „Nu putem schimba, nu putem scăpa de ceea ce suntem, până când nu acceptăm ceea ce suntem. Apoi, schimbarea pare să meargă aproape neobservată.“
- „Acceptarea de sine este primul pas spre acceptarea reală a altora.“
- „Gradul în care pot crea relații care să faciliteze creșterea altora ca persoane separate este o măsură a creșterii pe care am realizat-o în mine.“
- „Oamenii sunt la fel de frumoși ca apusurile de soare, dacă li se permite să fie. De fapt, poate motivul pentru care apreciem într-adevăr un apus de soare este că nu putem să-l controlam.“
- „În primii ani profesioniști mi-a fost pusă întrebarea: cum pot trata, vindeca sau schimba această persoană? Acum aș pune întrebarea în felul acesta: cum pot oferi o relație pe care această persoană o poate folosi pentru propria sa creștere personală?“
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
