Sănătatea mintală începe să devină o prioritate pentru tot mai mulți români. Desigur că ne-a mai rămas un drum lung de parcurs, dar mugurii schimbării încep să se vadă. Despre practica psihiatrică, despre importanța psihoterapiei și despre trauma sufletească am povestit cu Cătălina Hogea, psihiatră pentru adulți și psihoterapeută specializată în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Pe lângă formările și specializările variate în domeniu, Cătălina urmează și programul de formare în Somatic Experiencing, dezvoltat de Peter A. Levine, probabil cea mai emblematică figură clinică în domeniul psihotraumatologiei.
De ce este important pentru practica unui psihiatru ca acesta să cunoască și modelele actuale de intervenție în psihoterapie?
În practica medicală suntem învățați, cu precădere, despre metode terapeutice care sunt testate și analizate de mult timp, ceea ce are foarte mult sens, având în vedere că profesia medicală este una bazată pe dovezi validate științific. Dezavantajul utilizării exclusive a metodelor cunoscute este acela că putem pierde din vedere metode psihoterapeutice mai noi, care să se potrivească mai bine unor situații specifice. Pe de altă parte, avem nevoie să ne păstrăm curiozitatea ca unealtă de cunoaștere și creștere atât la nivel personal, cât și la nivel profesional, și poate să ne întrebăm ce a stat în spatele nevoii de a crea o nouă abordare terapeutică. De cele mai multe ori, vom vedea că la bază au fost limitările metodelor deja existente, care nu acopereau anumite nevoi ale pacienților sau că dificultățile cu care se confruntă aceștia s-au schimbat odată cu schimbările sociale, astfel că metodele de intervenție trebuie să fie și ele adaptate.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
În multe cazuri (și datorită validității clinice), psihiatrii le recomandă pacienților cu precădere psihoterapia cognitiv-comportamentală. De ce ar fi util ca un psihiatru să cunoască și alte modele psihoterapeutice, cum ar fi terapia relațiilor, terapia somatică?
Deși terapia cognitiv-comportamentală are multiple indicații și multe studii care să-i ateste validitatea, aceasta are limitările sale, chiar și când vorbim de terapia individuală. Dacă ar fi să facem o paralelă între tratamentul medicamentos și psihoterapie, putem spune că nu există o singură formă de tratament care să funcționeze la fel de bine pentru toți pacienții și că alegerea uneia dintre opțiuni trebuie făcută individualizat, în funcție de tipul de suferință, context, resurse. Iar ca acest lucru să fie posibil, psihiatrii au nevoie să cunoască indicațiile și limitările mai multor modele de intervenție psihoterapeutică și, de asemenea, să ia în considerare că nevoile unei persoane se pot schimba pe parcurs, ceea ce poate implica schimbarea abordării (de exemplu, terapie somatică sau EMDR pentru procesarea traumei).
Ești familiarizată cu psihoterapia de familie și de cuplu, fiind specializată în cadrul AMPP. Care sunt cazurile sau situațiile în care le recomanzi pacienților cu care lucrezi să acceseze și psihoterapia relațională?
Atunci când îmi intră un pacient în cabinet, chiar dacă se prezintă singur, el vine implicit cu sistemul din care face parte, iar din experiența mea, sunt foarte puține cazurile care n-ar avea nevoie de psihoterapie sau cel puțin de consiliere de familie sau cuplu. În mod specific, există cazuri în care pacienții dezvoltă tulburări psiho-emoționale suficient de severe încât să ajungă la psihiatru, deoarece sunt aspecte relaționale care le activează traumele nevindecate. Așa cum spun și autorii Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt: „Ne naștem dintr-o relație. Suntem răniți într-o relație. Ne vindecăm printr-o relație“ și, uneori, avem nevoia să venim cu relațiile noastre în cabinetul specialistului, ca să primim ajutor despre cum să nu ne mai rănim și despre cum ne putem vindeca.
Somatic Experiencing, metoda dezvoltată de terapeutul și autorul Peter A. Levine, este una dintre abordările somatice în care crezi. Care sunt ideile-cheie care te-au convins că este o modalitate de intervenție importantă?
În practica mea de psihiatru, mă confrunt frecvent cu cazuri în care simptomele afective ale pacienților au un puternic răsunet somatic, aspect care le este uneori dificil de înțeles și care-i face să nu se mai simtă în siguranță în propriul corp. Interesul meu pentru metoda dezvoltată de Peter A. Levine a apărut pe măsură ce căutam metode de a înțelege legătura dintre minte și corp, iar ceea ce m-a convins că este o modalitate de intervenție importantă a fost conceptul că trauma este stocată în corp și că se poate lucra trauma cu ajutorul corpului, chiar dacă persoana nu are acces la amintirea traumatică la nivel cognitiv (de exemplu, când aceasta s-a produs la vârstă fragedă).
În psihologia somatică se pune accent pe legătura corp-minte. Cum vezi tu importanța inteligenței somatice în procesul de vindecare?
Știm deja că emoțiile se simt în corp și, de asemenea, că primul pas în înțelegerea și integrarea lor se face atunci când le putem identifica (name it to tame it). Am observat că ne este mult mai ușor să pornim de la descrierea senzațiilor din corp, apoi să ajungem la a numi emoția aferentă senzației și abia ulterior să înțelegem de ce a apărut sau ce a declanșat-o și cum ne influențează gândurile și comportamentul. Această etapă de educare psihosomatică stă la baza procesului de vindecare.
Peter Levine vorbește mult despre traumele care se regăsesc în corpurile noastre. Cum ai defini conceptul de traumă și de ce consideri că este important ca un psihiatru să cunoască teoria traumei?
Conceptul de traumă este definit ca fiind consecința interioară a unor evenimente pe care persoana nu a putut să le proceseze la momentul petrecerii lor, aici vorbim fie de evenimente majore amenințătoare pentru viață și integritate, fie de o serie de abuzuri cu efect cronic cumulativ. Peter A. Levine vorbește despre traumă ca fiind un blocaj, o amprentă traumatică stocată în corp, care nu a avut timpul și resursele să fie procesată. Consider că psihiatrii au nevoie să înțeleagă teoria traumei, în primul rând ca să poată identifica aceste amprente traumatice și să-i îndrume pe pacienți către terapeuți specializați în lucrul cu trauma, dar și pentru a înțelege că răspunsul la un eventual tratament și evoluția acestor pacienți sunt influențate de prezența traumei și de cum este abordată trauma.
Care ar fi câteva tehnici de terapie somatică pe care le-am putea lua în calcul atunci când intenționăm să lucrăm cu suferința traumei?
Cred că, înainte de toate, avem nevoie de răbdare și blândețe. Trauma are nevoie de timp, de crearea unui spațiu de siguranță și de un martor capabil să fie prezent în acest proces. Cred că, atunci când intenționăm să lucrăm cu trauma sau atunci când se întâmplă ca activarea traumatică să apară, cea mai utilă tehnică este cea de titrare a intensității activării sistemului nervos vegetativ simpatic și de alternare cu tehnici de activare a sistemului nervos parasimpatic (de relaxare). Aici trebuie menționat că există mai multe tipuri de tehnici, iar alegerea lor trebuie făcută individualizat, în funcție de istoria personală a fiecărui pacient.
Recent s-a publicat în limba română cartea „Trauma prin ochii copilului“, semnată de Peter A. Levine și Maggie Kline. Cum afectează viața unui adult traumele din copilărie și de ce consideri că ar fi bine să nu ne mai ignorăm traumele?
Spuneam că trauma este consecința evenimentelor dificile neprocesate la momentul survenirii lor, impactul asupra copiilor fiind cu atât mai mare întrucât ei nu au capacitatea de procesare și integrare a unui adult. Neputând să treacă singuri prin acest proces, psihicul copilului va crea mecanisme de coping pentru a face față pe moment, pe care le va purta cu el în viața de adult și care, la un moment dat, vor deveni dezadaptative sau problematice. Avem nevoie să înțelegem că ignorarea traumei nu duce la dispariția ei, ci ne va influența viața în mod negativ, acționând din umbră, iar acest lucru va avea impact asupra stării de fericire, a stimei de sine, a calității relațiilor cu cei din jur. Iar ce nu vindecăm se va transmite mai departe generațiilor viitoare.
Citește și: