Potrivit Manualului de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale, autismul este o tulburare definită comportamental, caracterizată prin modificări calitative ale comunicării, interacțiunii și imaginației sociale, prin restrângerea ariei de interese și, adeseori, prin manierism și comportări repetitive stereotipe. Hipo- sau hiper-sensibilitatea senzorială față de mediu reprezintă trăsături frecvent întâlnite.
Nu se cunoaște, încă, o cauză exactă a autismului, însă, conform statisticilor, numărul băieților afectați este mai mare decât cel al fetelor. Intervențiile comportamentale efectuate din timp, dar și diverse alte terapii aplicate s-au dovedit folositoare și, de multe ori, au existat cazuri care au prezentat rate de succes, iar astfel copiii au fost în bună măsură recuperați. Și totuși, literatura de specialitate afirmă recent că autismul nu trebuie considerat o „tulburare“, ci admis ca fiind ceva „diferit“.
Trebuie precizat că cei mai mulți dintre acești copii încep să prezinte simptome de la vârsta de 6 luni până înspre 2-3 ani. Faptul că cei mici zâmbesc mai puțin sau nu răspund atunci când sunt strigați pe nume, inclusiv când trebuie să interacționeze cu alți semeni de vârste apropiate (preferând să se retragă, să fie izolați) reprezintă un semn de întrebare pe care ni-l punem atunci când suntem în preajma unui astfel de copil.
Ceea ce este important de menționat e faptul că în literatura de specialitate se face distincția între autism și tulburările de spectru autist. Nu se cunoaște în prezent un tratament medicamentos potrivit pentru persoanele ce suferă de autism, rezultatele fiind înregistrate în mod vizibil doar prin psihoterapie (cea mai uzitată formă de terapie fiind analiza comportamentală aplicată).
Fiecare părinte sau îngrijitor al unui copil cu dificultăți de adaptare știe că nu este o „situație“ ușoară, societatea fiind de cele mai multe ori cea care stigmatizează, opune rezistență și închide uși, atunci când ne este cel mai greu. Și totuși, dacă am putea măcar empatiza sau arăta compasiune (însemnând să și acționăm, să ajutăm în orice fel), lumea ar fi mai bună și, poate, am depăși mai ușor perioadele provocatoare prin care trecem uneori. Aceste inițiative pot începe de la noi, cu noi și prin noi (învățându-i la rândul nostru pe copii să fie empatici și compasionali).
Un exemplu în acest sens îl constituie fotograful Timothy Archibald (din San Francisco), care a început să-și fotografieze copilul autist, Elijah, pe vremea când acesta avea 5 ani – ca o modalitate de a-l înțelege mai bine pe cel mic. A numit acest proiect „Echolilia“. Și tocmai faptul că l-a fotografiat pe copil l-a ajutat pe tată să înțeleagă anumite reacții pe care fiul său le are la diverși stimuli.
Colecția de fotografii realizate de Archibald relevă perspectiva unică a copilului izolat social, cauzată de abordarea diferită pe care acesta o are privind mediul înconjurător. Mai mult decât atât, fotograful susține că a vrut chiar să demitizeze ideea de „stigmat“, pentru ca Elijah să simtă că este „altfel“, dar într-un sens pozitiv, adică să-și considere autismul un atu.
℗PUBLICITATE
Dacă într-o ședință foto profesională fotograful este cel care deține pârghiile, urmează un scenariu sau doar dă frâu liber imaginației și creativității (iar asta depinde de locul în care vor fi expuse pozele), de data aceasta Archibald a renunțat la ideea de control asupra situației și s-a lăsat captivat de indicațiile și întrebările rostite de fiul său. Astfel, relația creată între ei a căpătat o componentă terapeutică, dar a fost și o punte construită între ei – un pas major, în cazul dat. Colecția „Echolilia“ a devenit ulterior subiectul unei cărți.
Este extrem de important ca între părinte și copil să existe o punte de neclintit, pentru ca cel mic să se poată simți în largul său. Indiferent că vorbim sau nu de copii cu dificultăți, celor mici trebuie să li se explice (pe parcursul „celor șapte ani de acasă“), că toți suntem diferiți și unici în felul nostru, însă în același timp suntem și atât de asemănători.
Oricare ar fi situația personală, nu ne putem alege familia. Dar stă în responsabilitatea noastră de părinți, îngrijitori, profesori să le insuflăm copiilor încă de la cele mai fragede vârste ideea că trebuie să ne respectăm, să ne ajutăm și să ne sprijinim unii pe ceilalți. Reușind pas cu pas să clădim o comunitate în jurul nostru în care să facem bine (fiindcă de multe ori binele pe care îl facem altora nu ne costă nimic), vom vedea că exemplul personal va dăinui și se va perpetua. Cu atât mai mult, dacă în preajma noastră avem și persoane cu nevoi speciale care, pe lângă suferința fizică sau psihică pe care o au, îndură și nepăsarea, răutatea și judecata altora (care prin rea-voință sau ignoranță recurg la gesturi ce rănesc).
Umanitatea trebuie să primeze indiferent de situație, pentru ca noi toți să putem trece mai lin prin viață. Stă în puterea noastră să schimbăm vieți – prin gesturi mici pentru noi, dar mari pentru semenii noștri.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
