Skip to content

„A fi indulgent nu este despre a-ți dori să îi faci rău copilului, ci este un mecanism prin care faci față încă unei zile“. — Laurie Kanye

Părinții permisivi nu se trezesc într-o dimineață și se gândesc: „Astăzi îmi propun să fiu foarte indulgent cu copilul meu. Atât de indulgent, încât o să-și rateze oportunități de dezvoltare și învățare care i-ar fi, cu siguranță, utile pe viitor“ sau „Azi voi face pentru copilul meu tot ce pot, astfel încât el să nu fie un adult capabil, cu simțul responsabilității pentru propria persoană“.

Nu, părinții permisivi nu au aceste gânduri, pentru că ei oferă în mod inconștient prea mult, prea repede și pentru prea mult timp jucării, grijă excesivă și reguli lipsite de fermitate. Permisivitatea vine dintr-o intenție bună. Dar, din păcate, luminează calea copilului la fel de precar ca o lanternă cu geamul murdar. Adică, destul de slab, pentru scurt timp și care, odată stinsă, lasă copilul devenit adult într-o beznă totală.

Ce nu ai când primești prea mult

Reacțiile celorlalți oameni atunci când vorbești despre faptul că părinții tăi au fost permisivi cu tine în copilărie fac ca efectele reale ale acestui fenomen, în viața de adult, să fie de multe ori ascunse. Ultimul lucru pe care ai vrea să îl auzi este: „Cum poți să te plângi că ai avut toate acele lucruri? Durerea pe care eu am experimentat-o este de o mie de ori mai neplăcută“. Da, chiar nimeni nu ar vrea să audă asta.

Dar nu este doar despre haine, jucării și alte bunuri materiale, ci despre toate celelalte lucruri de care nu au avut parte sau pe care nu le-au experimentat, pentru că le-au primit pe celelalte în loc. Aspecte importante precum încrederea că se pot descurca și singuri sau abilități de a face lucruri (cum ar fi să știe să folosească mașina de spălat rufe sau să știe cum să facă cumpărături pentru câteva zile). Toată lumea știe să facă asta, nu? Dar despre lipsa capacității de a lua decizii pentru el însuși? Nici asta nu poate un adult crescut într-un mediu indulgent. Pentru că nu a fost nevoit să facă asta vreodată, în anii săi de formare. Ce zici despre iresponsabilitatea cu care se poartă partenerul sau chiar cu care te porți tu, uneori, și cât de îndreptățit crezi că ești în relațiile tale? Nici măcar nu ți-a trecut prin cap că tu ești centrul vieții tale, dar nu și al altora, nu-i așa?

Toate aceste lipsuri au fost declarate de către repondenți în cadrul celor zece studii despre permisivitate (overindulgence, în original) care s-au realizat în perioada 2002- 2013 și care împărțit în șase efectele pe termen lung. Iată câte un exemplu din fiecare:

1. Lipsa capacității de a lua decizii bune. „Nu mă simt capabil, nu trebuie să încerc. Dacă cineva nu vede lucrurile așa cum le văd eu, înseamnă că nu mă place. Ceilalți mă vor înțelege dacă o dau în bară, dacă nu o fac, înseamnă că nu mă plac“.

2Lipsa abilităților. „Întârzierea gratificării este principala abilitate care îmi lipsește. Întotdeauna mi s-a dat atunci când am cerut. Acum îmi este foarte greu să mă abțin de la a cumpăra imediat tot ceea ce îmi doresc, nu pot economisi“.

3Nu știu ce înseamnă suficient. „Nu sunt suficient, trăiesc cu anxietatea că nu voi avea suficient“.

℗PUBLICITATE



4. Nu cunosc limitele sănătoase. „Nu aveam nicio regulă, doar griji. Iau personal chestiuni care nici nu mă privesc“.

5. Am primit mesaje confuze. „Rămâi dependent de mine. vs. De ce nu mai crești odată?“ sau „Îți răspund la toate dorințele. vs. De ce nu mă apreciezi?“.

6. Durerea. „M-am simțit nesigur, pentru că părinții mei păreau că nu au lucrurile sub control ori nu păreau să știe la fel de multe ca alți părinți despre creșterea copiilor. Am tendința de a face totul fără măsură – timpul exagerat dedicat jobului, risipirea banilor, achizițiile inutile, vorbăria fără rost și mâncatul peste măsură“.

Să ne imaginăm că oamenii aceștia au devenit soți, parteneri, părinți, prieteni. Ai noștri, ai voștri. Poate acești oameni suntem chiar noi. Mai putem crede că acest mod de viață este doar un răsfăț? Din punctul meu de vedere, a fost nevoie să muncesc de trei ori mai mult, ca să recuperez tot ce nu am experimentat. Am pierdut timp, bani, relații și am repetat multe greșeli.

Mecanismul ascuns al indulgenței parentale

Dacă nu este intenționat și totuși se întâmplă, atunci este inconștient, aș spune. Dar motivele pentru care se întâmplă sunt reale și depind de la caz la caz:

  • Părinții tind să fie permisivi și indulgenți ca să se elibereze de vină. De exemplu: Părintele lucrează foarte mult ore și oferă cadouri în schimbul timpului petrecut împreună.
  • Părinții tind să fie permisivi și indulgenți pentru că și ei au crescut astfel. Un părinte va da mai departe copilului său ceea ce nu a conștientizat și nu a depășit din viața lui. 
  • Părinții tind să fie permisivi și indulgenți pentru că au experimentat sărăcia în mod extrem. Își iau angajamentul față de copii ca acestora nu le va lipsi nimic.
  • Părinții tind să fie permisivi și indulgenți pentru a-și face copiii fericiți. Unul dintre cele mai comune mituri despre parentaj este acela în care se spune că părintele trebuie să facă copilul fericit.
  • Părinții tind să fie permisivi și indulgenți pentru că partenerii lor (celălalt părinte) stabilesc prea multe limite, sunt prea critici, impun obediență și se implică în comportamente abuzive sau manifestă mult dezinteres.

Am spicuit doar câteva dintre motivele care reies din cercetare, dar ele sunt mult mai numeroase. Mai mult, vreau să mai fac un pas în față, către voi, și să vă împărtășesc câteva detalii personale. Am avut tendința să fiu permisivă cu copilul mei mai mare, pentru că mi-am dorit să fiu o mamă perfectă. Rețineți că permisivitatea nu este doar despre a avea prea multe jucării. Ci și despre a face lucruri în locul copiilor. Despre a încerca prea mult, aș spune, să le găsesc oportunități de dezvoltare: jocuri, activități, evenimente etc. Voiam să vadă că sunt acolo. Că mă implic. Să nu se simtă abandonat vreo clipă.

Deși studiasem deja, mai bine de doi ani, despre teoriile permisivității și conștientizasem că părinții mei fuseseră permisivi cu mine, nașterea naturală a celui de-al doilea copil a venit cu alt imbold pentru supraindulgență. Mi-am dorit atât de mult să nasc natural și până la urmă am reușit. Dar, după un pretravaliu de o săptămână, am fost mult prea obosită și nu am simțit că pot să fiu atât de prezentă pe cât mi-aș fi dorit în primele ore, deși am petrecut fiecare clipă împreună. Motiv pentru care simt că aș ceda mai ușor la rugămințile ei (al doilea nostru copil este o fetiță), în legătură cu diverse lucruri, chiar și acum, după trei ani.

Am ajuns în acest punct în care ne-am dat seama, cu toții, că dacă nu ai experimentat permisivitatea, nici nu prea ai tendința să iei efectele în serios. Dar tot în acest moment putem întrevedea și ce soluții există. Consider că primul și cel mai important lucru pe care îl putem face este să identificăm motivul pentru care suntem indulgenți și să schimbăm acea poziție, credință sau acel obicei.

De asemenea, putem învăța despre nevoile copiilor noștri în fiecare etapă de vârstă, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor lor de dezvoltare. Ne putem educa despre ce înseamnă o structură sănătoasă și despre cum putem implementa asta în viața de familie. Dacă trăim alături de o persoană crescută într-un mod foarte indulgent, ne putem aminti că egoismul persoanei nu este direcționat către noi și că este nevoie să fim foarte fermi cu limitele noastre, pentru a nu perpetua un astfel de comportament.

Eu sunt Andreea Răduță, mamă de fată și de băiat, Good enough Parenting coach și creatorul programului #managementecran. Iubesc să scriu și să citesc, să petrec timpul cu familia mea, iar misiunea mea este să găsesc moduri în care pot aduce un beneficiu lumii în care trăim.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0