Valul curent din psihologie și variatele domenii ale psihoterapiei ne îndeamnă „să fim curioși“ față de tot ceea ce se întâmplă: reacțiile noastre, senzația aceea de „am vorbit fix ca mama“, déjà vu-ul pe care-l trăim într-o situație. Curiozitatea e văzută ca o poartă ce se deschide simultan spre trecut, prezent și viitor; ca un portal magic ce îți oferă mai multe căi de cunoaștere, înțelegere, acceptare și, poate, acțiune.
American Psychological Association definește curiozitatea ca fiind „acel impuls de a investiga, observa și aduna informații, în contextul unui material nou sau interesant, fiind un impuls ce apare spontan la copiii mici, ce folosesc explorarea senzorială și manipularea motrică pentru a cunoaște lumea din jur“. Ce se întâmplă, însă, cu acest impuls la adult?
Dicționarul Explicativ al Limbii Române nu îi face cinste curiozității − o „dorință de a cunoaște (amănunțit) ceva nou sau neobișnuit; manifestare a interesului pentru un lucru deosebit.“ Și nici vorbele din popor nu ne ajută prea mult: auzim adesea „Curiozitatea a omorât pisica!“ sau „Treci peste!“ – oare chiar ar trebui?
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Curiozitatea e bună
Dacă e să mă raportez la mine, curiozitatea e parte a cunoașterii, e ceea ce mă ghidează spre a face și a ști. E adevărat că în mediul actual, unde informația este abundentă, e foarte ușor să devenim copleșiți și să închidem ușa curiozității, pentru că, uneori, prea mult și prea repede poate deveni apăsător. Și da, atunci poate e bine să închidem ușa puțin – cât pentru o pauză, un respiro, un răgaz, pentru a ne bucura mai mult de ce avem.
Curiozitatea poate aduce schimbare și știm cu toții că nu e ușor de dus. Harriet Lerner spune în Dansul furiei – „Din cauza anxietății și a culpabilității noastre legate de potențiala pierdere a unei relații, ne poate fi greu să ne schimbăm și apoi să menținem schimbarea când partenerul reacționează puternic la comportamentul nostru nou și diferit“. Și nu vorbim doar de partener de cuplu, vorbim și de prieteni, uneori, de copii, care pot părea bulversați în fața unui nou mod de a reacționa. Aud des părinți care spun „Când urlam sau mă îndreptam furioasă spre el, făcea ce îi spuneam. Acum, îmi râde în față când îi vorbesc calm – nu funcționează și eu îmi pierd mințile“. E acesta un fel de „Schimbă-te la loc!“? Nu! E ceea ce literatura de specialitate numește contramișcare, respectiv acțiuni inconștiente ale celeilalte persoane de a restabili vechiul echilibru, când anxietatea de separare sau schimbare e foarte puternică. Harriet Lerner spune că o contramișcare nu e generată doar de anxietate, ci e și o formă de apropiere și atașament. Ei bine, și ce fac în acest caz? Răspunsul e: îmi mențin poziția. Fiindcă oricât mi-aș dori să fie altfel: „Singura persoană asupra căreia dețin controlul deplin și asupra căreia am influență este propria persoană.“ − așa cum spune și dr. Shefali Tsabary în Cartea familiei care merită mai mult.
De ce să fim curioși?
A fi curios în ceea ce mă privește poate însemna, la un moment dat, să nu mai fiu atât de „pe placul tuturor“, să încep să învăț să spun „Nu!“, să aleg îmi afirm poziția, în loc să intru într-o luptă de putere cu cei din jur, să îmi aleg „bătăliile“ pe care le duc, să învăț să comunic asertiv.
A fi curios în ceea ce îi privește pe cei din jur poate însemna să caut să aflu și să înțeleg ce anume le-a determinat o reacție atât de puternică sau neașteptată, ce situație din viața lor pare că se replică, ce frică a lor a ieșit la suprafață, cât de obosiți sau îngrijorați sunt și să nu mă grăbesc să le pun o etichetă și să îi judec în conformitate cu ea. Dacă vorbim despre un copil, curiozitatea poate include și etapa de vârsta în care se află și specificul ei: să îmi amintesc de resursele cognitive pe care le are disponibile și limitele aferente.
℗PUBLICITATE
Când sunt curios, reușesc să mă mut din pătrățelul „Sigur are ceva cu mine!“ în pătrățelul „Nu e despre mine!“. Și de acolo văd cum pot să abordez – să pun o limită, să comunic ce îmi doresc sau ce așteptări am și ce nu îmi doresc, să iau o pauză de 30 minute, să mă gândesc la situație sau, în relația cu cei mici, să mut în zona de ludic.
Un nou Eu poate fi un iad pentru cei din jur, neștiind la ce să se aștepte. Creierul e primul care ne transmite, la noutate, că e posibil să apară un pericol după colț și mă înarmează corespunzător, mă face să fiu vigilent. Și e complet și absolut normal. Însă tot curiozitate solicităm și de partea cealaltă, până la restabilirea unui alt normal. Și ne reamintim că echilibrul și perfecțiunea oricărei relații sunt de moment (văzut ca o perioadă mai mare sau mai mică de timp), flexibilitatea fiind cheia. (Gáspár György – Mindfulness urban).
În loc de concluzie
Curiozitatea vine la pachet cu schimbare, cu „forjarea“ credințelor și a valorilor, cu un dans între noul Eu și vechiul Eu, cu restabilire de priorități, cu descoperirea de lucruri despre tine. Uneori, vine cu „Dar cine sunt eu?“, pentru că ne-am pierdut pe drum nemaifiind curioși.
În cazul meu, scânteia curiozității s-a aprins când au venit copiii mei, când am vrut să înțeleg de ce mă activează niște situații, când m-am uitat la relații și mi-am reașezat valorile. Ce dau mai departe în ceea ce privește curiozitatea este faptul că vreau să îmi învăț fetele să se uite la oameni prin sufletul lor, prin istoria lor de viață, prin cicatricile poveștilor lor, cu blândețe și fără etichete. Pentru că atunci când punem o etichetă, judecăm omul în acord cu ea și nu mai suntem deloc curioși cum e el. Și ratăm șanse, povești, vieți.
„În coconul întunecat, o omidă se descompune. Se topește în propriile enzime. Devine lichidă. Moale. Supă de omidă. Apoi, încet, renaște ca fluture. Coconii nu sunt un loc de odihnă comod și liniștit. Coconii trebuie să pară ceva groaznic pentru omizi. Și totuși, soarta omizii s-a dovedit o metaforă grozavă pentru nenorocirile și problemele noastre. Cele mai mari schimbări apar din experiențele cele mai groaznice. Ne descompunem, ca să ne înnoim. Trecem prin întuneric, ca să zburăm prin soare.“ – Matt Haig, Cartea alinării
Tu când te-ai întrebat ultima oară: „Eu cine sunt?“
Bibliografie
● dictionary.apa.org/curiosity
● Cartea alinării, de Matt Haig
● Dansul furiei, de Harriet Lerner
● Mindfulness urban, de Gáspár György
● Creierul copilului tău, de Daniel Siegel
● Cartea familiei care merită mai mult, de Shefali Tsabary
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
