Pentru a înțelege sensul și scopul supervizării este necesar să luăm în considerare modul în care a evoluat istoric în domeniu și să trecem în revistă definițiile dominante care s-au dezvoltat în încercarea de a elucida sensul și scopul supervizării în consiliere și psihoterapie. Fără îndoială, cel mai bun mod de a te dezvolta ca terapeut relațional, dar este valabil pentru orice altă abordare psihoterapeutică, este să te dai un pas în spate și să reflectezi asupra muncii tale. Evident, procesul de supervizare oferă posibilitatea de a face acest lucru și de a obține feedback de la alți terapeuți cu privire la punctele forte, sugestii tehnice și darurile de creștere.
Cu mulți de ani în urmă, această relație se baza pe autoritatea maestrului asupra discipolului. Relația profesor-supervizor era un fel de dictatură în care studentul/terapeutul supervizat trebuia să urmeze orice mică dorință sau sugestie a profesorului. Supervizorul era un supraom care poseda toate cunoștințele și înțelepciunea, iar supervizatul era obligat să facă ceea ce spunea profesorul, fără nicio îndoială sau discuție. Asta nu se întâmplă astăzi, cel puțin nu în majoritatea centrelor de formare avansată sau a instituțiilor care acordă servicii de supervizare. Anterior, autoritatea profesorului se baza pe presupusa posesie a tuturor cunoștințelor și pe dependența aproape absolută a studentului de deciziile acestuia. În prezent, trăim într-o societate în care accesul la cunoaștere este aproape nelimitat, iar preponderența profesorului asupra supervizatului se bazează în mod fundamental pe experiență mai mult decât pe accesul la cunoaștere.
Să înțelegem mai bine sensul și rostul supervizării
Ce este supervizarea pentru un terapeut care începe să lucreze cu clienții săi, individual sau în versiunea de cuplu, familie sau grup? Semnificația supervizării și modul în care este implementată în consiliere și psihoterapie au evoluat semnificativ de-a lungul multor decenii, dar scopul-cheie a rămas relativ constant. În esență, supervizarea există pentru a facilita dezvoltarea profesională a supervizatului, indiferent de nivelul său de experiență, cu scopul de a îmbunătăți rezultatele terapiei cu clienții săi (Ellis și Ladany, 1997).
Departamentul de consiliere psihologică a Societății Britanice de Psihologie (BPS), în Ghidurile sale pentru Supervizare (BPS, 2007), oferă, de asemenea, o definiție și un cadru util pentru a reflecta asupra complexității supervizării. Autorii descriu acest concept ca fiind o „activitate“, un „proces“, o „relație“ și o „practică“. După cum este descrisă de BPS, este o activitate profesională și o etică de reflecție asupra muncii terapeutului. Supervizarea este un proces de „învățare continuă prin colaborare, experiență și transformare“, care se bazează pe practică și cunoștințe bazate pe cercetare. Este o relație „flexibilă“ de „încredere reciprocă, respect și integritate“, care ține cont de nevoile de învățare ale persoanei supervizate.
Supervizarea este poate cea mai importantă componentă în dezvoltarea unui practician competent
În contextul supervizării, terapeuții încep să dezvolte un sentiment al identității lor profesionale și să-și examineze propriile convingeri și atitudini față de clienți și terapie (Corey, Corey și Callanan, 2007). Totodată, un bun terapeut va fi pe deplin conștient de propriile valori, credințe, atitudini și puncte de îmbunătățit; fiind conștienți de acestea, diminuează pericolul de a avea un impact negativ asupra relației terapeutice. Cu toții funcționăm în cadrul unui sistem de credințe personale, dar terapeuții trebuie să-și amintească să lucreze cu clienții lor într-un mod care este în concordanță cu valorile clientului, nu cu ale lor.
La începutul acestor relații bazate pe ajutor profesional, experții încurajează supervizorii să fie calzi, empatici și de ajutor astfel încât, atunci când aceștia au o problemă, vor simți că pot cere îndrumare, spune psihologul Judith Beck, Director al Institutului Beck pentru Terapie Cognitivă și Cercetare și profesor la Universitatea din Pennsylvania. De fapt, cei mai buni supervizori sunt adesea descriși de către cursanți ca fiind bine pregătiți profesional, autentici, cu respect față de supervizați și deschiși în a oferi sprijin, potrivit psihologilor Carol Falender și Edward P. Shafranske în Suprevizarea clinică: O abordare bazată pe competențe (APA, 2004). Pe lângă toate aceste aspecte, asigurați-vă că vă faceți disponibil, adaugă Cory Newman, Director al Centrului pentru Terapie Cognitivă al Universității din Pennsylvania. „Uneori trebuie să faci eforturi suplimentare pentru a fi prezent și disponibil“, spune Newman, care oferă cursanților săi numărul de telefon personal, astfel încât aceștia să-l poată contacta după orele de supervizare dacă apare o urgență cu un pacient. „Vreau să fiu acolo pentru ei atunci când se confruntă cu o decizie critică.“
Un model propus de cei de la Universitatea din Maryland încurajează ca relațiile de supervizare să debuteze oferind o sesiune de consiliere individuală, înainte ca persoanele supervizate să înceapă să lucreze în cabinet, și să discute modelul de supervizare, abordare și așteptări. Este important ca supervizorul și supervizatul să vorbească despre relația lor și despre așteptările fiecăruia atât pentru experiența clinică, cât și pentru cea de supervizare.
Mulți supervizori utilizează teoriile, paradigmele psihologice pentru a susține abordarea lor în relație cu supervizatul, considerând că abordările teoretice pe care le folosesc în terapie îi vor ajuta pe cursanți să dezvolte noi abilități și modele de abordări pe care aceștia le pot folosi cu clienții lor. De exemplu, regretatul Beck, președintele Institutului de Terapie Cognitivă, folosea o orientare de terapie cognitivă pentru a aborda sesiunile de supervizare. Această abordare presupune că supervizorul stabilește o agendă cu cursantul cu privire la ceea ce va fi discutat, le cere cursanților să sintetizeze și să convină asupra temelor pentru acasă și obține feedback de la aceștia pe parcursul sesiunii. La sfârșitul fiecărei sesiuni, supervizorul le adresează cursanților întrebări precum: Ce părere aveți despre sesiunea de supervizare de astăzi? Există ceva cu care nu ați fost de acord? Ceva pe care ați dori să faceți diferit pentru următoarea sesiune? Astfel de întrebări îi determină pe cursanți să realizeze că relația este una de colaborare, în care vor putea oferi și feedback. „Modelez ceea ce mi-aș dori să facă într-o sesiune de terapie“, spune Beck. „Le ofer experiență despre structură și colaborare.“
℗PUBLICITATE
Psihologii C. Stoltenberg, U. Delworth și B. McNeill, au conceput Modelul de dezvoltare integrat (IDM) pentru a explica etapele prin care trece un terapeut în procesul de supervizare. În acest model, cursanții parcurg trei niveluri de dezvoltare și, pe măsură ce dobândesc experiență, intervenția structurată a supervizorului scade.
Nivelul unu: cursanții sunt foarte anxioși, deoarece își testează noile abilități și beneficiază de un nivel ridicat de structură în sesiunile de supervizare. Ei au nevoie de supervizori care să ofere instrucțiuni specifice privind munca cu clienții, evaluare, note de caz și conceptualizări de caz. De asemenea, pot atribui cursanților teme pentru a-și exersa abilitățile.
Nivelul doi: pe măsură ce cursanții câștigă încredere ca terapeuți, concentrarea lor se îndreaptă mai mult spre client și spre înțelegerea viziunii clientului asupra lumii. Supervizorii pot acorda cursanților mai multă autonomie și pot lua în considerare intervenții prin care cursanții să reflecteze asupra experiențelor lor cu un client și asupra reacțiilor acestuia.
Nivelul trei: stagiarii empatizează din ce în ce mai mult cu clientul și reflectează asupra a ceea ce știu despre teorie și practică într-o anumită situație. Relația devine una de colaborare.
Supervizorul suficient de bun
Totuși, atenția mea ca terapeut cognitiv-comportamental și relațional merge în direcția complexității rolului supervizorului. Mai exact, supervizorul este văzut ca un părinte pentru persoana supervizată. Acest lucru îmi amintește de conceptul lui Donald Winnicott, „părintele suficient de bun“, concept preluat și de alți terapeuți care au studiat relația de atașament, fondatorii Programului Cercului Siguranței (Kent Hoffman, Bert Powell și Glen Cooper). În procesul de supervizare, ca terapeut, am avut oportunitatea să mă simt susținută, să simt acele mâini care erau acolo pentru mine în momente dificile profesional, mâini care de fiecare dată mă îndrumau să reflectez asupra a ceea ce simt în corpul meu, ce emoție simt când ascult clientul sau cuplul în cabinet și la ce mă duce cu gândul sau ce îmi amintește această experiență profesională. Ceea ce am învățat este că clientul/cuplul are nevoie de un loc sigur pentru a explora lumea interioară și exterioară pentru a parcurge procesul de terapie. Spațiul dintre terapeut si supervizor este cel care trebuie să conțină siguranță, respect, conectare. Spațiul în care are loc dezvoltarea personală și profesională ca terapeut. Supervizorul suficient de bun are o multitudine de calități. Dar care sunt ingredientele necesare acestui proces de supervizare? Cum poate un terapeut să ajungă să îmbine eficient partea de teorie asimilată, paradigmele științifice cunoscute cu atitudinea față de client/cuplu, povestea personală de viață, crearea unui design terapeutic adaptat nevoilor clientului?
Ca supervizor, mă gândesc că abordarea terapeutului aflat în proces de supervizare pornește de la premisa că acesta este un terapeut de nota 10 și că a face erori, a greși, este o parte fundamentală în procesul de învățare, dezvoltare personală și profesională. Curiozitatea, deschiderea supervizorului față de complexitatea și unicitatea terapeutului este de asemenea o calitate importantă. Cu alte cuvinte, supervizorul este un participant activ la procesul de dezvoltare și înțelegere a experienței terapeutului. Uneori, să nu faci nimic nou, diferit, ca supervizor, ci doar să fii prezent, să asculți terapeutul supervizat (cu fricile, anxietățile, amintirile dureroase, mesaje negative primite anterior), oglindind mesajul recepționat, poate fi vindecător și o portiță deschisă spre mai mult. Trebuie să ne simțim „susținuți“ pe măsură ce învățăm să „susținem“ clienții care se luptă cu propria lor poveste de viață. Formarea supervizorilor pentru a putea oferi un spațiu sigur, un mediu de susținere pentru terapeuții la început de drum este mai importantă ca niciodată. Adesea, ca terapeut, m-am întrebat: Ce ar trebui să caut la un supervizor? Un lucru la care am fost atentă și pe care l-am primit: „Cât de bine ascultă.“ Poate dacă supervizorul nu m-ar fi ascultat empatic ca terapeut, ca persoană mi-ar fi fost de două ori greu să ascult clientul/cuplul în cabinet.
Unul dintre darurile mele de creștere ca terapeut relațional în relație cu supervizorul a fost: „Ești de nota 10 și ceea ce faci acum este suficient de bine.“ Am învățat că procesul de supervizare este o oportunitate de a-mi perfecționa abilitățile și de a reflecta asupra muncii pe care o fac cu cuplurile. De asemenea, importantă este inspirația și crearea de idei noi. Supervizorul poate fi o sursă de inspirație și de generare de idei care îmbogățesc munca terapeutului. O altă calitate a supervizorului este dată de felul în care reușește să-l încurajeze pe terapeut, mai ales în momentele dificile în care lucrurile nu merg conform așteptărilor sau terapeutul simte neîncredere sau anxietate. În aceste momente, dialogul bazat pe ascultare, acceptare, validarea prin oferirea de sens a ceea ce terapeutul comunică și empatia pot fi de real folos. Accesul dificil sau lipsa dialogului structurat pot genera o mare neîncredere reciprocă, care se poate termina cu o atitudine ostilă reciprocă, care poate, la rândul său, să îngreuneze supervizarea.
Supervizarea este, înainte de toate, un context relațional
În concluzie, ingredientele necesare unui proces de supervizare eficient au la bază crearea unui context relațional în care se ajunge la un echilibru între nevoia terapeutului de a fi susținut de către un supervizor experimentat și nevoia acestuia de autonomie, ascultarea nevoilor emoționale ale terapeutului care experimentează momente dificile în relație cu un client la un moment dat, dar și felul în care supervizorul poate să se adapteze stilului terapeutului ascultându-l empatic, dând dovadă de flexibilitate. Acestea oferă un context nou de învățare pentru terapeut, o mai bună înțelegere de sine și disponibilitatea de a învăța din greșeli reflectând la ceea ce simte.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
