În prezent, lumea pare că este tot mai deschisă pentru a căuta un psihoterapeut, iar asta ne arată că societatea progresează și oamenii înțeleg importanța problemelor de sănătate mintală și a modului cum acestea ne pot afecta viața.
Conștientizarea faptului că trecem prin dificultăți și avem nevoie de ajutor este un pas ce necesită curaj și responsabilitate din partea noastră, iar persoanele care merg în terapie doresc rezolvarea problemelor cu care se confruntă.
După ce căutăm psihoterapeutul și are loc prima ședință, la sfârșitul acesteia putem decide dacă vom continua sau nu procesul terapeutic, iar în următoarele ședințe ne focusăm pe obiectivele terapeutice la care am ajuns de comun acord cu specialistul, pentru a putea să ne gestionăm mai bine stările emoționale.
Atenția terapeutului sau prezența conștientă
Se întâmplă uneori să simțim că apare un blocaj în terapie, în ceea ce privește relația noastră cu specialistul. Acesta poate să ne transmită, prin mesaje verbale sau non-verbale, că nu este acolo pentru noi (ex. terapeutul nu pare să fie atent la noi, își verifică telefonul, uită de ședințe, trebuie să le reprogramăm, uită ce s-a discutat în ședința trecută, are o atitudine critică față de noi etc.). În acele momente sau după ședințele de terapie, este normal să începem să ne punem întrebări: „Ce voi face mai departe (continui sau finalizez procesul)?“ „Oare este bine să discut cu terapeutul meu acest aspect?“ „Am curajul necesar să pun «peștele împuțit pe masă»?“
5 pași pentru a îmbunătăți relația terapeutică
Dacă v-ați aflat (sau vă aflați în prezent) în asemenea situații, vă propun să reflectați la următoarele aspecte:
1. Este prima oară când se întâmplă să observăm că terapeutul nu este alături de noi sau au mai fost momente în trecut, dar le-am trecut cu vederea?
Faptul că am trecut cu vederea neimplicarea specialistului în proces și am găsit tot felul de motive raționale pentru a-l scuza („Este obosit, mai bine nu îl supăr cu problemele mele, se vede că are multe probleme pe cap“) poate reprezenta ceva familiar pentru noi. Dacă ne întoarcem spre trecutul nostru familial, e posibil ca persoanele importante din viața noastră să nu fi fost alături de noi pentru a ne îndeplini nevoile emoționale (ex: din cauza jobului, a unor probleme de sănătate, posibile tulburări psihice), iar noi am învățat că e mai bine să rezolvăm singuri ceea ce ne macină, pentru a nu fi o povară pentru ceilalți și din dorința de a-i proteja. Relația terapeutică din prezent poate să aducă la suprafață aceste conflicte mai vechi și să resimțim o greutate în a-i spune terapeutului cum ne simțim, ce gândim despre proces. Este important de menționat că nu mai suntem acei copii fără apărare din trecut și avem puterea de a aduce ceea ce ne macină în cabinet pe parcursul ședinței de psihoterapie.
2. Care a fost sau este atitudinea terapeutului când noi i-am povestit despre dificultățile prin care trecem? Au fost momente când am primit sfaturi de la specialist despre cum ar trebui să ne rezolvăm problemele? Terapeutul se comporta precum persoanele din trecutul nostru (manifesta o atitudine critică, ostilă, evitantă, detașată)? Simțim că am mai trecut prin acest proces cândva?
În cabinet, terapeutul poate prelua fără să își dea seama anumite roluri (de mamă, de tată) și să se comporte precum persoanele importante din viața noastră. Acest fenomen este numit în literatura de specialitate contratransfer, iar noi, terapeuții, lucrăm în dezvoltarea noastră personală pentru a ne rezolva „propriii demoni“ (cu scopul de a ajuta clienții în cabinet). Dacă nu sunt destul de „lucrat/ă“ ca specialist, am mari șanse să cad în capcana salvatorului (să fac eu lucruri pentru client, să-i dau directive) sau să mă situez într-o poziție defensivă față de client, iar asta poate duce la consecințe negative asupra relației terapeutice.
3. Terapeutul ne-a încurajat exprimarea emoțiilor atât pozitive, cât și negative (furie, frică, tristețe)? Am simțit că ne putem deschide în prezența sa?
℗PUBLICITATE
Un terapeut care este dedicat meseriei va putea să empatizeze cu stările prin care trecem și va sta alături de noi în cele mai grele momente, fiindcă se simte capabil să ne însoțească în procesul nostru.
4. Am ajuns la un obiectiv comun în psihoterapie sau am simțit că terapeutul își dorea ceva diferit (ex: să lucrăm asupra relației cu unul dintre membrii familiei), iar noi ne doream să abordăm altă problemă (spre exemplu, atacurile de panică, dacă pentru asta am căutat psihoterapia)?
Obiectivele clientului primează în psihoterapie, iar rolul terapeuților este să se focuseze pe ceea ce aduce clientul, și să nu „se îndrăgostească“ de propriile ipoteze, fără a lua în calcul povestea clientului și simțirile sale.
5. În timpul ședințelor de psihoterapie de cuplu sau de familie am simțit că terapeutul coaliza cu unul dintre membri, iar noi eram lăsați pe dinafară?
Ca psihoterapeuți, atunci când lucrăm sistemic și aplicăm intervențiile specifice terapiei de cuplu, urmărim dinamica ce se creează la nivelul sistemului și încurajăm fiecare persoană să își spună punctul de vedere, deoarece terapia nu este o luptă în care trebuie să-i demonstrăm terapeutului cine are dreptate și cine merită să fie pedepsit. Prin urmare, este important să-i transmiți terapeutului care sunt observațiile tale, să-ți verbalizezi îngrijorările și să-l întrebi cum anume s-ar putea ajusta cadrul de lucru, în așa fel încât nimeni să nu rămână pe dinafară.
Conversațiile dificile fac parte din terapie
Dacă constatați că vă regăsiți în una sau mai multe din pozițiile de mai sus, vă sugerez să discutați cu specialistul în următoarea ședință și să-i povestiți cum vă simțiți. În momentul discuției vă sugerez să vă legați de momentele în care ați simțit că terapeutul nu a fost alături de dumneavoastră, pentru a vedea cum ajunge mesajul la terapeut. Se poate ca terapeutul să nu fie conștient de comportamentele sale, iar o asemenea discuție poate să îl ajute să adapteze contextul terapeutic. Prin urmare, evitarea nu este și nici nu trebuie să fie strategia la care să apelăm, iar chiar și conversațiile dificile pot fi de mare ajutor.
Ca formă de autodezvăluire, aș sublinia că, în ciuda faptului că poate părea greu de crezut, și terapeuții sunt oameni și uneori se poate să nu fie conștienți de comportamentele din cabinet. În momentul în care identificăm blocaje în relația terapeutică sau simțim că nu putem fi pe frecvență cu clienții este necesar să mergem în terapia personală și să fim ghidați de un supervizor cu experiență în a ne gestiona problemele.
Chiar dacă din poziția clientului fugim de momentele în care este nevoie să ne vulnerabilizăm și să expunem cum ne simțim, putem să avem parte de un moment vindecător, fiindcă e posibil ca pentru prima oară în viața noastră să avem curajul să ne facem auziți alături de terapeut într-un mediu sigur.
Dacă nu ați ajuns la un consens cu specialistul vă recomand să căutați un alt terapeut și să nu renunțați la drumul descoperirii sinelui, fiindcă psihoterapia este un proces de lungă durată și se pliază pe unicitatea fiecăruia dintre noi, dacă lucrăm cu persoana potrivită.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
