Ce face aia mică? N-am știut niciodată să răspund la întrebarea asta. Cu atât mai puțin acum, când „aia mică“ a făcut 19 ani. Au trecut 2 luni, 2 săptămâni, 4 zile și 5 ore de când a plecat de-acasă. A trecut o eternitate.
Mă uit în camera ei, în care e, în sfârșit, ordine. Nu mai găsesc resturi de pizza de vinerea trecută sau vreo banană rămasă într-un ghiozdan de pe vremea vreunei excursii din clasa a V-a. Nu-i mai spun să stea dreaptă. Să nu uite să folosească ața dentară. Să își spele vasul după ce mănâncă. Să mai facă o pauză de la telefonul de care stă agățată cu orele, de dimineață (a se citi „spre prânz“) până la ore mici din noapte.
Mă uit în camera ei și am distincta senzație că e plecată la bunici sau la tatăl ei și că urmează să vină mâine-poimâine acasă. Cel mai probabil, ne vom vedea abia la anul.
Nu știu exact ce să le spun celor care mă întreabă: ce face aia mică? Că e încântată că a ajuns în Marea Britanie, unde își dorea să trăiască de când a primit o cutie cu ciocolățele sub forma unei vechi cabine telefonice londoneze? Că doarme cam puțin? Și petrece cam mult (Dacă nu acum, când?)? Că merge pe aleea aceea lungă și ferită de ochii lumii, pe care eu nu m-aș încumeta să merg vreodată? Și că știu că îmi promite solemn că o să o ia pe alt traseu doar ca să mă liniștească pe mine?
Aia mică își face singură de mâncare și își cumpără fructe (de care rar puteam să o conving să se atingă acasă). Și își face din proprie inițiativă ordine în cameră. Cel mai probabil, totuși, asta se întâmplă doar pentru că există un subpunct prevăzut special în contractul de închiriere. Spune, râzând, c-ar trebui să mă simt răzbunată. Pentru toți anii de discuții iscate de dezordinea din camera ei.
Aia mică așteaptă cu nerăbdare să înceapă cursurile la facultate. Și își face prieteni noi. Care par suficient de „de treabă“, cât să îi organizeze o petrecere-surpriză de ziua ei, cu tort, felicitări și tot tacâmul, la jumătate de lună după ce au cunoscut-o.
℗PUBLICITATE
Aia mică e suficient de matură, încât să consilieze cupluri de adulți cu probleme în relație și să primească mulțumirile lor (sincere!) pentru asta, dar încă atât de copil, cât să-și cumpere căni cu Minnie Mouse și să își împodobească laptopul cu abțibilduri Harry Potter.
Aia mică mă sună să mă întrebe dacă e ok să-și comande a treia zi consecutiv de mâncare acasă, căci știe că de mulți ani încoace, banii sunt numărați, alocați și tocați (cam) din prima zi după salariu. Îmi povestește cum a mers la Tesco după ce a ieșit din carantină și cum și-a luat primul cearșaf care i-a căzut sub ochii mici după petrecerea de cu o seară înainte. Îmi spune că e gigantic campusul. Îmi trimite filmulețe cu cei trei iepurași văzuți de dimineață. Și poze cu hamburgerii pregătiți de ea și prietena Andreea, la care a fost în vizită la cămin. Și din când în când, aia mică mă întreabă cum sunt eu.
Mama „lui“ aia mică e fericită pentru fiica ei. Ignoră (în cea mai mare parte) gândurile gri și negre despre toate relele care i s-ar putea întâmpla și de care nu ar putea-o, oricum, proteja. Dă peste poze făcute în zile din care-și amintește exact cum bătea vântul, cum se simțea când o ținea pe aia mică în brațe, dar nu și câți ani avea. Comandă covor pentru camera în care fiica ei nu va mai sta (de fapt) și se gândește cum să redecoreze spațiul din cuibul rămas acum gol.
Mama lui aia mică știe că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Că drumurile lor s-au separat. Și că e în firea lucrurilor să fie așa. Dar asta n-o împiedică să își dorească uneori să mai fi avut măcar o zi-două de sâmbătă în plus împreună.
Avem 940 de zile de sâmbătă de petrecut cu copiii noștri până când ei împlinesc 18 ani. Am aflat-o de la Harley Rotbart, medicul și autorul care a lansat conceptul de No regrets parenting (parenting fără regrete). Și chiar dacă am știut-o de pe vremea când aia mică era chiar mică, tot m-am încurcat la numărătoare și am uitat că și cele mai lungi și încărcate zile se-adună în ani mult prea scurți, care zboară înainte ca noi să știm să-i trăim. Aia mică va avea de-acum zile de Saturday pe alte meleaguri. E bine. Și își începe viața. Iar eu sunt încântată pentru ea.
N-o să vă mint: sindromul cuibului gol îmi mai dă târcoale și mie, ca milioanelor de alți părinți care-și văd copiii plecând la facultate în țări din lumea întreagă în fiecare an. Mă consolez cu gândul că nici celebritățile nu au scăpare. Madonna povestea odată că a fost devastată când fiica ei, Lourdes, a plecat la facultate. M-am simțit ca și când mi-am pierdut o mână – spunea cântăreața. Iar Gordon Ramsey, celebrul chef britanic, mărturisea într-un interviu că la scurt timp după ce fiul lui, Jack, a plecat de acasă, s-a dus în camera acestuia și s-a îmbrăcat cu o pereche de-a lui de pantaloni. A trecut o veșnicie de când Tania a plecat de-acasă. Au trecut 2 luni, 2 săptămâni, 4 zile și aproape 7 ore. Și câteva minute de când am vorbit din nou cu ea. Și am realizat că dacă cineva ne întreabă cum suntem și spunem amândouă „bine“, asta e chiar adevărat. Ieri a fost prima ei zi de naștere pe care n-am petrecut-o împreună. Și ziua în care, pentru mine, asta mică a devenit oficial mare.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
