fbpx
skip to Main Content
Ce Fel De Părinte Vrei Să Fii? Extremele Stilurilor De Parenting

Zilele acestea, am primit pe e-mailul Paginii de Psihologie mesajul unei mame care a ajuns la concluzia că este posibil să-și fi ținut fetița prea mult în brațe și să-i fi oferit „prea multă dragoste“. Iar acum, la 3 ani și 8 luni ai copilei, mama consideră că și-a pierdut „autoritatea“ – ajungându-se la pedepse, țipete și chiar agresiune fizică de ambele părți.

Mama ne mărturisește: „Mi-am dorit foarte mult un copil, cu gândul să fiu pentru el mama pe care nu am avut-o niciodată. Adică, mama mea nu a fost așa de apropiată de mine și de sora mea, pe cât ne-am fi dorit noi. Iată că a venit pe lume și fetița mea, eu m-am bucurat tare mult și am zis că o să fiu lângă ea tot timpul și o s-o iubesc nespus. Dar acum cred că, din prea multă dragoste, lucrurile au luat-o pe un alt făgaș: ea mi-a prins punctele slabe și știe că cedez. Eu am încercat să fac cum zic psihologii – că nu e nimic rău în a lua copilul în brațe. Dar cred că am exagerat. Când toți mă certau că o alint, că de ce încă o mai iau în brațe, eu am decis să îmi ascult inima. Acum îmi pare rău că nu am știut să mă opresc la timp. […] Cea mică nu mă mai ascultă, de fiecare dată când o rog să facă ceva nu mă bagă în seamă și trebuie să repet de mai multe ori. Îmi pierd răbdarea și țip la ea, însă dacă vede că nu fac ce zice ea, vine și dă în mine sau mă mușcă. Simt că mi-am pierdut autoritatea în fața ei. Am încercat, de fiecare dată când o cert, să mă cobor la nivelul ei, așa că îmi cer iertare și apoi ne împăcăm. În plus, mă simt depășită; soțul și celelalte rude spun că eu sunt de vină, că din cauza mea este așa. Nu mai știu cum să procedez. Pe soțul meu îl ascultă, el este o fire calmă, răbdătoare; eu sunt exact opusul. El i-a mai aplicat și mici pedepse (adică nu i-a mai dat voie la televizor, dacă nu și-a făcut ordine în cameră etc.). Da, recunosc că am mai și dat în ea, iar acest lucru cu siguranță a dezamăgit-o. Uneori, chiar nu știi cum să te mai comporți, ca să te asculte. Nu știu cum să o iau, ce vorbe să-i zic, ca să mă conectez cu ea. Mi-aș dori să fie mai independentă, să nu mai ceară în brațe, să mă pot înțelege cu ea – dar prin metode adecvate, nu prin țipete sau bătăi. Încă mai sper că avem șanse să ne înțelegem bine. Ce sfaturi îmi puteți oferi? Îmi doresc să fie un copil puternic și să nu mai fie așa de sensibilă.“

Stimată doamnă, din ceea ce spuneți, pare că în familie oscilați foarte mult între două extreme – două stiluri de parenting situate la poluri opuse, și anume: stilul permisiv, caracterizat prin multă căldură, înțelegere față de copil, ceea ce putem numim „răsfăț“, și stilul autoritar, caracterizat prin impunerea voinței adulților și coerciției.

Diana Baumrind este o cercetătoare care a definit 4 stiluri de parenting, determinate de două dimensiuni: (1) căldura și susținerea părinților față de copiii lor, adică modul în care părinții acceptă și răspund nevoilor emoționale și de dezvoltare ale copiilor; și (2) așteptările acestora cu privire la realizările copilului, adică modul în care părinții își controlează copiii și le cer maturitate. Conform lui Baumrind, stilul permisiv se caracterizează prin așteptări (solicitări) scăzute și căldură (responsivitate) crescută. Stilul autoritar se caracterizează prin solicitări foarte crescute și lipsa responsivității, a căldurii relaționale. Stilul democratic e caracterizat printr-un nivel de solicitare și un nivel de responsivitate crescute. Iar stilul neglijent e caracterizat prin prea puțină căldură, dar și așteptări la fel de scăzute.

Dr. John Gottman – care de peste 40 de ani face studii longitudinale privind relația părinte-copil și dezvoltarea emoțională – a dezvoltat o tipologie a stilurilor de parenting, după cum urmează:

  • Părintele permisiv (acceptă cu lejeritate manifestările emoționale ale copilului; îl consolează, dar nu-i oferă prea multe sfaturi; nu instituie limite; nu-l ajută pe copil să-și rezolve problemele etc.).
  • Părintele critic (judecă și critică emoțiile copilului; pune accent pe conformism; reprimă, disciplinează sau pedepsește copilul; crede că emoțiile te fac slab, deci trebuie ținute sub control etc.).
  • Părintele nepăsător (bagatelizează sau ridiculizează emoțiile copilului și se detașează de ele; crede că emoțiile sunt dăunătoare și iraționale; nu-și susține copilul în depășirea dificultăților; nu este interesat de ceea ce vrea să comunice copilul etc.).
  • Antrenorul emoțional (susține cu răbdare și calm copilul când manifestă emoții negative, dar nu-i spune cum ar trebui să se simtă; îl ajută pe cel mic să-și eticheteze emoțiile, dar nu rezolvă dificultățile în locul lui; dă sfaturi, trasează limite și îi arată copilului cum să-și formeze deprinderi utile etc.).

În cartea sa intitulată Parenting: cum să creștem copii inteligenți emoțional, Gottman explică în detaliu consecințele fiecărui stil și face recomandări pentru cei care vor să-și educe copiii astfel încât aceștia să aibă o stimă de sine crescută, să se încreadă în propriile sentimente, să-și autoregleze stările de spirit, să se descurce ușor cu alte persoane și să rezolve concret dificultățile ivite în viață.

Cu o astfel de educație, copiii devin mai independenți și mai fericiți. Din punct de vedere cognitiv, au succes academic și se bucură de o sănătate mentală mai bună (adică risc scăzut de depresie, anxietate, abuz de alcool sau adicții). Iar din punct de vedere socioemoțional, sunt persoane care au abilități sociale competente și afișează tendințe non-violente.

La fel este și Abordarea Mindsight, propusă de Daniel Siegel și Tina Payne Bryson în cartea Inteligența parentală: disciplina dincolo de drame și haos emoțional, din care veți putea afla multe sfaturi pe care să le implementați în familia dumneavoastră.

℗PUBLICITATE


Până atunci însă, recomandările noastre sunt următoarele:

1. Nu renunțați la gesturile de conectare (luat în brațe, mângâieri, pupici, vorbit cu voce calmă și blândă etc.) și nici la afecțiunea și validarea emoțiilor celei mici. Acest lucru vă va ajuta să calmați haosul emoțional prin care trece. Așa cum spuneați, psihologii nu doar spun că îmbrățișările și afecțiunea arătată copiilor nu sunt un lucru rău, ci chiar le recomandă, fiindcă studiile au arătat nenumărate beneficii – nu doar pe termen scurt, ci mai ales pe termen lung – printre care:

  • O îmbrățișare de un minut conduce la producerea de oxitocină (care este un hormon al conectării). Ne simțim mai apropiați de celălalt și mai liniștiți, mai calmi, cu o dorință mai mare de a contribui la binele celuilalt, de a ajuta. În plus, oxitocina ajută la dezvoltarea optimă a sistemului imunitar, astfel încât copii care sunt îmbrățișați adesea sunt mai sănătoși și cresc mai frumos.
  • Atunci când copilul nu reușește să se liniștească, ba chiar face o criză, îmbrățișările sau atingerile blânde îl ajută să se liniștească, să-și calmeze sistemul limbic (care gestionează emoțiile de furie, tristețe, frică etc.). Contrar credinței populare care spune că „dacă îl iei în brațe când se dă cu fundul de pământ, o să-și ia nasul la purtare“, îmbrățișările cresc reziliența copilului, deoarece creierul său este imatur până la vârste înaintate (peste 20 de ani) și sistemul său nervos are nevoie de un adult pentru a se calma.
  • Îmbrățișările permit crearea unei legături trainice, a unui atașament sigur între părinte și copil, ceea ce pune bazele unei mai bune cooperări pe termen lung, deoarece copilul va dobândi încrederea că „indiferent cât de greu îmi este și cât de rău mă comport, mama și tata vor fi aici, lângă mine“.

2. Încercați să creați un set de reguli – un cadru ferm și consecvent privind limitele și consecințele acțiunilor copilului. De exemplu, atunci când vă mușcă sau vă lovește, opriți cu blândețe gestul și spuneți că vă doare și că în familia voastră astfel de purtări nu sunt acceptate. Acest lucru presupune ca nici dumneavoastră să nu mai recurgeți la ele. Apoi oferiți o alternativă: „Văd că ești furioasă, dar aș prefera să îmi spui în cuvinte ce te deranjează, ca să pot să te ajut mai bine.“ Nu există „prea multă dragoste“, ci mai degrabă prea puține limite sau limite puse într-un mod inadecvat. Acei copii „râzgâiați“, de tipul „Dl. Goe“ nu ajung așa fiindcă au primit prea multă iubire și înțelegere, ci fiindcă nu au primit suficient ghidaj privind comportamentele acceptabile și cele inacceptabile. De cele mai multe ori, acei copii care se comportă inadecvat o fac în scopul de a testa relația cu părintele și limitele (de care au atât de multă nevoie, pentru a se simți în siguranță). În acest sens, veți găsi pe site-ul Pagina de Psihologie multe articole din care să extrageți sfaturi aplicabile în funcție de tipicul familiei dumneavoastră.

3. Opriți „muzica de fundal“. Atunci când interacționăm cu copiii noștri, percepem o situație în funcție de mesajele care rulează pe fundalul minții noastre. Dacă pe fundal ne inducem ideea că „este un copil de 3 ani, care nu stăpânește încă foarte bine modalitățile de gestionare a propriilor emoții și comportamente“, vom fi mult mai empatici și dispuși să îl ghidăm, decât dacă pe fundal rulează ideea că „cel mic trebuie să te știe de frică, arată-i cine e șeful“! Altfel spus, încercați să faceți abstracție de mesajele care vă fac să vă îndoiți de propria abilitate de a fi un părinte conștient. În momentul în care veți putea identifica „muzica de fundal“, vă veți schimba starea de spirit și, în loc să aveți o abordare de parenting bazată pe frică și pe experiențele trecute (care nu se aplică neapărat situației), veți putea să vă păstrați deschiderea și să analizați situația din perspectiva copilului, bazându-vă doar pe faptele concrete din situația respectivă și din acel moment.

4. Nu vă temeți că vă pierdeți „autoritatea“. Indiferent ce veți face, ați fost și veți fi o autoritate, adică un model în viața fiicei dumneavoastră. Sunteți exemplul pe care îl va urma, așa că e mai bine să fiți cea mai bună variantă a propriei persoane. Disciplina este adesea greșit asociată cu „forța“, când de fapt nu e vorba despre autoritate, ci despre învățare, ghidaj.

5. Ajustați-vă așteptările în funcție de vârsta copilului și abilitățile sale. Este important să vedeți ce poate să facă cea mică (mai degrabă decât ce nu a făcut) și în ce măsură este nevoie de contribuția dumneavoastră. De multe ori, atunci când noi părinții credem că NU VREA să facă, de fapt există un NU POT. Iar faptul că ea „poate“ ocazional (de exemplu, într-o dimineață a reușit să se îmbrace singură), nu înseamnă că poate întotdeauna. La 3 ani (sau la 4… sau la 5), un copil NU POATE să facă curat în camera lui, dar cu siguranță poate să strângă câteva jucării împreună cu un adult. Dobândirea de abilități necesită timp și exercițiu, experiențe repetate, până când achizițiile sunt fixate.

Pentru fiecare punct dintre cele anterior menționate există multe alte aspecte explicate detaliat în cărțile despre care am vorbit. Dar există și alți factori de luat în considerare, cum ar fi temperamentul copilului și factorii specifici fiecărei familii. Acestea au fost doar câteva recomandări și principii generale, care – sperăm noi – vă vor ajuta. Dacă însă în continuare simțiți că nu mai știți pe unde s-o apucați, pentru a primi niște sfaturi personalizate puteți apela la consilierea de familie cu un specialist (a se vedea lista specialiștilor recomandați de Pagina de Psihologie), care va putea să facă o evaluare aprofundată și să vă ofere o intervenție țintită.

Nora Neghină

Nora Neghină este președinte și membru fondator al Asociației Mindsight România și expert în modelul de neurobiologie interpersonală dezvoltat de dr. Daniel J. Siegel.

Back To Top
×Close search
Caută