Pentru a ne cunoaște frica, un scurt tur de descoperire a minții noastre nu va fi suficient. Pentru a transforma frica în prezență curajoasă, avem nevoie de dragoste. Unul dintre cei mai importanți profesori ai mei, specialista în doliu Elisabeth Kübler‐Ross, obișnuia să afirme că există doar două emoții primare: iubirea și frica. Nu sunt sigur că lucrurile stau chiar atât de simplu, dar am putea spune cu siguranță că dragostea și frica sunt două fețe ale aceleiași monede. Frica este latura contractantă; iubirea este latura expansivă.
Putem să ne împrietenim cu frica? Putem să o întâlnim cu conștientizare, să atingem suferința pe care o cauzează cu o compasiune profundă și să cultivăm seninătatea iubitoare care ne va permite să stăm alături de ea? Dacă da, atunci putem să găsim un loc de odihnă chiar și în toiul fricii.
Ram Dass a spus odată, „După mulți ani în care am făcut psihanaliză, am predat psihologie, am lucrat ca psihoterapeut, am consumat droguri, am fost în India, am fost yoghin, am avut un guru și am meditat, din câte văd, nu am scăpat de nicio nevroză. Nici măcar una. Singurul lucru care s‐a schimbat este că acestea nu mă mai definesc. Nu mai investesc la fel de multă energie în personalitatea mea, așa că e mai ușor să mă schimb. Nevrozele mele nu mai sunt niște monștri uriași. Acum sunt ca niște mici animăluțe pe care le invit la un ceai.“
E posibil să învățăm să ne iubim teama
Alegerea dragostei în detrimentul fricii înseamnă încrederea în bunăvoința, în bunătatea fundamentală a realității, în ceva mai mare decât frica. Dar pentru a ne îmbrățișa teama, trebuie să ne simțim în siguranță.
Donald Winnicott, un medic pediatru și psiholog englez proeminent, a dezvoltat conceptul de „mediu de conținere“, care este fundamental pentru teoria atașamentului în psihanaliza contemporană. Acesta a considerat conținerea din partea mamei ca fiind o condiție prealabilă pentru dezvoltarea copilului – iubindu‐l pe acesta astfel încât să se simtă îngrijit, în siguranță, înțeles și adorat continuu. Când un copil este conținut astfel, dezvoltă un sentiment de încredere față de mama lui, pe care‐l extinde apoi asupra altor persoane și a lumii. Dacă însă conținerea copilului nu este optimă, este posibil ca acesta să fie mai reactiv, privind mediul înconjurător ca nefiind demn de încredere.
Urmărește modul în care interacționează cu lumea un copil cu un atașament relativ sănătos față îngrijitorul său primar. Când există o conținere „suficient de bună“ în viața lui, copilul se aventurează să încerce lucruri noi. Poate încearcă să meargă și cade. Mama își conține copilul, umplându‐l cu dragoste, astfel încât acesta să aibă curajul să încerce din nou. De fiecare dată, micuțul capătă curajul să se aventureze mai departe de limitele sale anterioare.
Am trăit puterea mediului conținător la câteva zile după ce s‐a născut Gabe. Din senin, aparent, a început să plângă incontrolabil. După ce a încercat totul pentru a‐l alina pe Gabe, mama lui era epuizată. Nici moașa și o prietenă care‐și crescuse cei patru copii, atunci când au fost chemate să ajute, nu au putut să‐l consoleze pe Gabe.
℗PUBLICITATE
Într-un final, am spus, „Știu că sunt bărbat, dar lasă‐mă să încerc ceva.“ L‐am luat pe Gabe în brațe, l‐am pus la pieptul meu și l‐am dus afară, la aer curat. Am respirat adânc și i‐am șoptit, „Știi, te iubesc. O să te iubesc mereu.“ Apoi i‐am cântat melodia pe care o cântasem pe când se aflase în burta mamei sale.
A fost un contact simplu, dar incredibil de intim cu copilul meu. La fel de profund ca orice experiență de meditație. Într-un fel, i‐am împrumutat sistemul meu nervos. Nu eram îngrijorat. Nu eram supărat din cauza stării lui de tulburare. Nu l‐am judecat pentru ceea ce simțea. Doar l‐am ținut în spațiul sigur al brațelor și pieptului meu, lăsându‐i supărarea să se reverse din el și să se evapore în cerul spațios, până când s‐a calmat și a adormit.
Poți să fii propria ta „mamă bună”
Să ne închipuim că însăși conștientizarea este acest mediu de conținere. Gândește‐te ca atunci când meditezi să stabilești întâi postura, acordând atenție corpului și respirației, iar apoi am evoca atenția noastră iubitoare, ca modalitate de a dezvolta sentimentul de încredere. Uneori, când stau, îmi place să‐mi imaginez că sunt propria mea „mamă bună.“ Evoc prezența caldă a mamei sau bunicii arhetipale. Uneori, repet fraza din învățămintele budiste despre bunătatea iubitoare, Metta Sutta: „Așa cum o mamă își veghează și‐și protejează singurul copil, chiar și cu riscul vieții, tot așa ar trebui noi să prețuim, cu o inimă nemărginită, toate viețuitoarele, răspândind dragostea în întreaga lume.“
Cred că atunci când simțim îmbrățișarea mediului conținător al conștientizării, frica, durerea și aspectele urâte din nou pot să iasă la iveală, să se facă văzute, și să fie ținute cu blândețe și fără judecată, astfel încât să fie vindecate. Simțim sprijinul și curajul de a depăși convingerile noastre limitative anterioare. Acest lucru ne permite să înfruntăm o situație aparent imposibilă, precum moartea noastră sau cea a unui copil, cu grație. Conștientizarea însăși reprezintă locul suprem de odihnă.
Extras din cartea Cele cinci invitații, disponibilă cu reducere în librăria online a Paginii de Psihologie.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
