fbpx
skip to Main Content

Îl cunoșteam pe bărbatul din fața mea de vreo 10 minute. Mi-a atras atenția faptul că, atunci când am dat mâna cu el, nu s-a prezentat. Un semnal de alarmă fusese tras în mintea mea, însă încă mă mai întrebam dacă, de fapt, nu cumva mi-a scăpat numele lui. Prezentările au fost mijlocite de gazdele noastre și au fost urmate de un lung monolog al noii cunoștințe. La un moment dat, după ce a aflat că eu și partenera mea așteptăm un copil, bărbatul din fața mea mi-a spus pe un ton serios: „Dacă nu mă invitați la botezul celui mic, atunci să n-aveți parte de el.“ Am remarcat impulsul uneia dintre gazde de a-și exprima dezaprobarea, temperat de partenerul ei. Nu înțelegeam prea bine ce se întâmplă. Am râs ca și cum individul din fața mea tocmai făcuse o glumă bună. Solicitarea lui era atât de absurdă, încât mi se părea că nu putea fi decât o glumă.    

Am mai stat câteva minute și am plecat. Undeva, în spatele curții gazdelor mele, plantasem în vară niște meri, iar acum venisem să-i îngrijesc. Stând aplecat și lucrând în iarba ce creștea sub ei, mintea mea a început să se miște. Treptat, am realizat ce grozăvie auzisem cu câteva minute în urmă. În mintea mea a început să se deruleze din nou și din nou filmul acelei întâlniri și am înțeles cât de nepotrivite fuseseră remarca lui și reacția mea. Și, atunci, a apărut furia. Printre rândurile de pomi mă mișcam eu și furia mea, care când se îndrepta spre individul care tocmai îmi amenințare fiul nenăscut, când se îndrepta spre mine însumi și spre neputința mea. Un dialog continuu se desfășura în mintea mea, în care se împleteau furia, vina, disprețul, agresiunea și auto-agresiunea. Mă simțeam ca și cum aș fi fost purtat de apele unui râu învolburat, fără vreo posibilitate de a ieși la mal. Faptul că eram în aer liber, mișcându-mă în continuu sub soarele dogoritor, m-a ajutat să mă calmez. Apoi, pe drumul spre casă am realizat un lucru important. Am conștientizat atunci faptul că, spre deosebire de ceea ce îmi imaginasem până în acel moment, eu nu eram capabil să protejez viața copilului meu. M-am întrebat atunci: „Dacă nu pot să îl protejez atunci când el e încă în burta mamei lui, cum am să pot face acest lucru după ce se va naște?“

Cu timpul, am observat la mine un tipar care se repeta în anumite interacțiuni. Atunci când mă aflam într-un mediu străin sau în fața unei figuri cu autoritate, mintea mea se golea de orice gând, iar reacțiile mele se limitau la a zâmbi și a răspunde politicos. Când interacțiunea se încheia, iar eu mă găseam într-un mediu familiar, mintea devenea inundată de un șir neîntrerupt de gânduri, replici și scenarii. Apoi am descoperit Teoria polivagală a lui Stephen Porges – despre care am vorbit într-un articol anterior – și ceea ce se întâmpla cu mine a început să aibă sens. Spun „se întâmpla cu mine“ pentru că acele reacții ale mele erau dincolo de ceea ce puteam eu controla. Acele reacții constituiau un răspuns automat, de care cel mult puteam fi conștient, observându-le cum se desfășoară de parcă m-aș fi uitat la un film.

Pentru a înțelege mai bine teoria lui Stephen Porges, e util să avem în minte o scară. O putem numi „scară a activării sistemului nervos“. Atunci când ne aflăm în vârful scării, avem activată calea ventrală a nervului vag. În acest punct, suntem deschiși către conectarea cu celelalte ființe. Ne simțim în siguranță, ne simțim relaxați, mintea noastră este flexibilă și deschisă, ne bucurăm de viață și putem râde din tot sufletul. Aici, în vârful scării, vedem cu claritate tot ce se întâmplă, ne putem cântări opțiunile și putem lua decizii bine informate. Pentru mine, momentul în care sunt în mijlocul sufrageriei și mă joc cu băiețelul meu de 3 ani, zâmbind, chicotind și aruncând mingea de la unul la altul, este ilustrarea perfectă a activării ventrale.

Se întâmplă uneori ca ceva din mediul nostru înconjurător să atragă atenția radarului nostru intern, acea partea a sistemului nervos care scanează constant mediul, în căutare de pericole. Acest radar funcționează fără oprire și fără ca noi să fim conștienți de acest lucru, atunci când suntem în starea de veghe. Uneori, un indiciu din mediul înconjurător ne pune în stare de alertă: un zgomot, o expresie facială sau poate o anumită tonalitate a vocii celeilalte persoane. Pentru mine, a fost un necunoscut care a dat mâna cu mine fără să se prezinte. În acel moment, în interiorul nostru se activează sistemul nervos simpatic, cel care este responsabil de răspunsurile de tip „luptă sau fugi“. Atenția se concentrează pe sursa amenințării, căutând indicii ale pericolului. Opțiunile pe care le avem se reduc. Întregul corp se tensionează și se pregătește de acțiune. În mod inconștient și rapid, se caută soluția cea mai potrivită. Dacă zgomotul a trecut fără nicio urmare sau dacă expresia facială care ne-a atras atenția a fost înlocuită cu zâmbete sau râsete, ne putem întoarce în vârful scării, la nivelul de conectare și claritate permis de activarea căii ventrale. Însă, dacă aceste lucruri nu se întâmplă, rămânem în stare de alertă. Iar dacă apar alte indicii de pericol, vom iniția lupta sau o vom lua la fugă. 

Există însă și situații în care lupta sau fuga nu sunt posibile. Aceste situații pot fi reale, precum cazul unui copil care este agresat de un adult și care nu are resurse pentru a lupta sau fugi. Însă ele pot fi exclusiv în mintea noastră. Nimic nu mă împiedica să părăsesc încăperea în care mă aflam sau să îl înfrunt pe individul din fața mea, spunându-i măcar că remarca lui era nepotrivită. Însă mintea mea îmi spunea că e nepoliticos sau nesigur și că vor urma cu siguranță consecințe ulterioare mai dureroase. Iar atunci când fuga sau lupta nu există în minte ca soluții, nu ne rămâne decât deconectarea. Ajungem la baza scării, acolo unde se activează calea dorsală a nervului vag. Când suntem aici, ne simțim deconectați, singuri, izolați, rupți de ceilalți, rupți de emoțiile și de corpul nostru, copleșiți de neputință și disperare. De multe ori această deconectare este parțială, trăim doar nuanțe ale ei.

℗PUBLICITATE


Când părăsim vârful scării, acolo unde ne simțim în siguranță și conectați cu cei din jur, se mai întâmplă însă un lucru: sistemul nostru nervos caută și activează în mod automat răspunsul care a funcționat în trecut într-o situație similară. Atunci când amenințarea nu este atât de copleșitoare încât să conducă la un colaps total, sistemul caută și activează în mod automat mecanismul de protecție care are cele mai mari șanse pentru a asigura conservarea lui. Pentru unele persoane, răspunsul cel mai frecvent activat și, prin urmare, cel mai puternic este cel de tip „luptă“. Acestea răspund cu agresivitate, atunci când se simt amenințate. Pentru alte persoane, este cel de retragere. Iar pentru altele este de tip „colaps“, „disociere“, „deconectare“. 

Am realizat mai târziu că ceea ce s-a activat în cazul meu în acea întâlnire este ceea ce se activa în toate momentele pe care mintea mea le interpreta ca amenințătoare. Numesc acest tipar de răspuns „băiatul simpatic“.  „Băiatul simpatic“ este cel care evită confruntările, cel care tace și zâmbește mult, cel care spune „da“ chiar și când în interiorul lui e un mare „NU“; este cel care e politicos chiar și când e tratat cu lipsă de respect. „Băiatul simpatic“ crede că, în orice situație, el este problema și că, dacă va manifesta mai mult autocontrol, totul va fi bine. „Băiatul simpatic“ a apărut pentru că a învățat că așa va suferi mai puțin, pentru că așa va evita pedepsele părinților sau ale profesorilor. Părinții, sora, bunicii, aproape toate figurile cu autoritate din viața lui i-au transmis că asta e ceea ce așteaptă de la el: să fie cuminte, să fie ascultător, să nu deranjeze, să nu facă prostii, să nu fie „rău de gură“, agresiv sau furios. Atunci când sistemul meu nervos se simte în pericol, „băiatul simpatic“ este chemat să rezolve problema. Însă, pentru ca el să se activeze, alte părți trebuie deconectate. Acele părți deconectate au știut tot timpul că remarca persoanei din fața mea era nepotrivită.

Pentru a înțelege modul în care această mișcare pe scară funcționează, e important să ținem minte că astfel de decizii se iau automat de către o parte a sistemului nervos, care funcționează independent de conștientul nostru. Din acest motiv, această parte a fost denumită „sistem nervos autonom“. Pentru a dezactiva aceste răspunsuri automate sau pentru a avea un minimum de control, avem nevoie, pe de o parte, de întărirea capacității de a rămâne conștienți de ceea ce se întâmplă în corpul nostru, iar pe de altă parte, de dobândirea unor răspunsuri adecvate. Atât timp cât eu nu voi ști cum și nu voi putea să pun limite comportamentelor celorlalți într-un mod sigur pentru mine, „băiatul simpatic“ va prelua controlul. Acest lucru se întâmplă pentru că rolul lui este să mă țină în viață, iar mintea mea știe că, cel puțin până acum, și-a făcut foarte bine treaba. 

Noi toți urcăm și coborâm această scară, de nenumărate ori în fiecare zi. Schimbările sunt de cele mai multe ori subtile și mai puțin dramatice decât experiența mea din acea zi: o mică deconectare de ceea ce se întâmplă în fața noastră, o tensiune provocată de cel care ne-a tăiat calea pe șosea, un contact cu niște funcționari de semnătura cărora simțim că depinde viața noastră sau o întâlnire cu un șef nemulțumit. Percepem aceste treceri ca pe niște schimbări ale stărilor interioare. Uneori spunem: „Întâlnirea cu X m-a întors pe dos.“ Revenit în livadă, am început să urc pe scară și am simțit activarea adusă de furie. Furia pe care am simțit-o atunci m-a ajutat să ies din starea de disociere și neputință trăită în acea întâlnire și, ulterior, să mă pot conecta din nou cu persoanele din jurul meu. E important de știut că funcționarea sănătoasă nu implică rămânerea permanentă în vârful scării. Funcționarea sănătoasă implică flexibilitate.

După aproape șase luni de la întâlnirea cu acel bărbat, „profeția“ lui avea să se îndeplinească. Întâlnirea din acea zi mi-a oferit însă mai mult decât mi-aș fi imaginat imediat după încheierea ei. În primul rând, mi-a spulberat iluzia că, într-un fel sau altul, fără a face ceva deosebit, eu voi fi un tată bun pentru copiii mei. Am realizat atunci că există aspecte sau răspunsuri ale mele care sunt nepotrivite și pe care nu le pot controla. Am decis că vreau să schimb ceva la mine, pentru a fi un tată mai bun. Au trecut ani de la acea întâlnire și, după sute de ore de terapie și de lucru personal, continui să mă întreb dacă sunt un tată bun pentru cel de-al doilea fiu al meu. Nu caut să devin un tată perfect, ci doar un tată îndeajuns de bun. Al doilea lucru important învățat după acea întâlnire este importanța acceptării necondiționate a propriei persoane. Au trecut șase ani de la acea întâlnire și, cu toate că furia, vinovăția, rușinea nu au dispărut cu totul, știu că tot ce pot face acum este să îl îmbrățișez cu compasiune pe cel care nu a reușit atunci să se ridice în picioare. Zâmbetul meu de atunci era singurul mod în care știam să reacționez când, în interior, mă prăbușeam.

Gabriel Panțiru

Gabriel Panțiru este psiholog clinician, psihoterapeut în formare și masterand în cadrul Universității din București. Deține o formare în Terapia Psihotraumei Orientată către Identitate (IoPT) oferită de ISTT - București. Este interesat de teme precum parentingul și rolul taților în creșterea copiilor, diferențele de gen în exprimarea depresiei, neurobiologia traumei și integrarea experiențelor traumatice.

Back To Top
×Close search
Caută
#ZiuaAutorului
🎂 Azi o aniversăm pe EDITH EVA EGER.
Cartea autoarei, „Alegerea“, are astăzi preț special, cu 25% discount față de prețul afișat.
La mulți ani!
x