Skip to content

Viața în casa părintească este școala unde învățăm prima dată să stabilim o relație cu nevoile noastre și unde ne facem prima impresie despre cât de importanți suntem pentru ceilalți. La vârsta adultă, mesajele memorate atunci conștient și inconștient, inclusiv cele subliminale derutante, vor continua să ne ruleze pe fundalul minții. Iar dacă disfuncționalitatea a guvernat relațiile în copilărie, aceasta va  prelua locul normalității, explicit și implicit.

Alcoolismul cronic, tulburările psihice, abuzul fizic și sexual reprezintă partea evidentă a disfuncționalității. Însă și neatenția sau indiferența părinților la nevoile copilului sapă răni adânci în sufletul acestuia, lăsându-l să creadă că ceva fundamental este în neregulă în ființa lui, dacă nu i s-au cuvenit decât fărâme de iubire.

Trăirile și credințele asociate nevoilor nesatisfăcute în perioada copilăriei devin o sursă majoră pentru dificultățile personale și de relaționare de mai târziu. După ce am ratat ocazia de a integra un mecanism sănătos pentru „a cere și a primi“, nu mai e neapărat o surpriză neputința de a pune în cuvinte ce anume avem nevoie să ne dea celălalt. Alegem din ce în ce mai des să ne suprimăm cerințele și așteptările, din convingerea că ele sunt doar un indicator pentru cât de nevoiași suntem, fără să mai verificăm legitimitatea lor. Devenim critici cu noi, în momentele în care vreo nevoie scăpată de sub control scoate capul. Începem să ne simțim neputincioși și vulnerabili, precum copilul lipsit de resurse și opțiuni ce am fost odinioară, și ne lovește rușinea că ne-am făcut mari… degeaba.

Ajungem, astfel, să ne privim propriile nevoi ca pe niște obiecte ale rușinii, nu ca pe niște aspecte normale ale laturii noastre omenești. Ne rușinăm și ne înfuriem pentru că strategia de a le ignora ne-a trădat, expunându-ne din nou pericolului de a deveni inacceptabili – pentru partenerii noștri, de data asta.

Nevoile ignorate nu dispar. Se ascund și se adună undeva prin colțurile ființei noastre și, când acumulează suficient de multă putere, răbufnesc în exterior ca din senin, de cele mai multe ori într-un acces de furie și/sau violență, cât să ne confirme credința negativă că nevoile noastre sunt iraționale, absurde, exagerate, nefirești… Rușinea de a avea nevoi, încolțită cu multă vreme în urmă, capătă noi puteri. Ne trezim nevoiți să ne ținem cât mai departe de „slăbiciunea“ de a mai cere ceva, cuiva. Parcurgem pentru a nu știu câta oară cercul vicios care ne convinge că ceva este în neregulă cu noi și cu nevoile noastre, legitime sau nu. Dacă nimeni, de-a lungul vieții, nu a considerat firesc să ne dea ce aveam nevoie, înseamnă că suntem prea slabi și nevoiași, cerșim atenție și exagerăm cu pretențiile.

℗PUBLICITATE



Începem să ne rușinăm de noi înșine și să ne izolăm de ceilalți și de propria umanitate, convinși fiind că purtăm în interiorul nostru un defect esențial ce iese la iveală în momentele de slăbiciune și vulnerabilitate. Doar că, așa cum se întâmplă adesea, lucrul pe care îl considerăm cel mai rușinos în ființa noastră este totodată și cel mai uman și mai universal valabil pentru toți ceilalți. Ființele umane au nevoi și dețin un impuls înnăscut pentru satisfacerea lor. A perfecționa o strategie menită să ne suprime nevoile și manifestarea lor este ca și când am depune eforturi pentru a dobândi o boală autoimună – ne-am sabota cu propria minte.

Nevoile îndelung suprimate și acoperite cu rușine ne afectează și în cadrul relațiilor, pentru că nu au nicio șansă de a fi comunicate adecvat. Limbajul nonverbal virusează exprimarea. Tensiunea din corp, tonul vocii, atitudinea pasiv-agresivă, expresia ochilor, mimica feței… pot fi elemente care distorsionează intenția mesajului, provocând în celălalt confuzie. De aici și până la izbucnirea unui conflict sau construirea unui blocaj nu mai e mult. Cel aflat în postura de a-și exprima nevoia este deja convins că nu va obține satisfacția căutată, iar cel la care se apelează nu poate înțelege întreaga complexitate a situației și, prin urmare, nu poate oferi ceea ce i se cere.

Așteptarea des întâlnită ca partenera sau partenerul să știe ce nevoi avem, fără să le exprimăm în cuvinte, este vechea speranță a copilului față de părinții lui. Legitimă atunci, iluzorie acum. În realitate, rușinea este cea care ne împiedică să comunicăm, ținându-ne departe și de posibilitatea creării unei intimități sănătoase.

Este important să înțelegem că rușinea este principalul dușman, nu nevoile noastre. Dacă avem de adoptat o strategie, aceasta ar fi cea de a înlătura rușinea din calea exprimării nevoilor psihologice și emoționale. Negarea nevoilor poate da, temporar, senzația de putere și control, însă nu poate funcționa pe termen nelimitat. Pentru că, pe măsură ce îndesăm înlăuntrul nostru mai multe nevoi ignorate, ne transformăm în auto-abuzatori.

Luăm inconștient locul celor care ne-au ignorat ori ne-au abuzat în copilărie, continuând să ne auto-împlinim profețiile, dar credem că vinovații se află de jur împrejurul nostru. Regăsirea puterii de a ne exprima în mod autentic nevoile e un semn că am apucat-o pe calea pentru manifestarea iubirii și acceptării de sine – adevăratele ingrediente necesare pentru a ne simți bine în corpul nostru și în viața noastră și pentru a putea avea relații de calitate.

Anca Pavel este psiholog și psihoterapeut. A lăsat deoparte cariera de economist la 40 de ani și în ultimii 7 ani s-a dedicat psihoterapiei. Lucrează sub metafora „Sculptez cu unelte potrivite minți complexe“ pentru că noi toți, ca o piatră brută, putem fi sculptați prin diverse și complexe unelte terapeutice pentru a ne dezvălui frumusețea unică și autenticitatea. Pentru mai multe informații o găsiți pe ancapavel.com.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0