skip to Main Content

Un diagnostic, indiferent de gravitatea sa din perspectivă medicală, presupune o serie de restructurări comportamentale, cognitive și, implicit, emoționale. Diagnosticul este semnul că ceva nu e bine și, de multe ori, aduce cu sine întrebarea „De ce?“, dar și tendința de autoînvinovățire („N-am făcut ce trebuia“, „N-am făcut lucrurile la timp“). Când diagnosticul este unul grav, precum cel de cancer, și conține în sine potențialul morții, schimbările sunt de ordin profund și se realizează la niveluri multiple: emoțional, cognitiv, comportamental, familial, social, financiar. Practic, întregul univers al adultului diagnosticat intră într-un proces de restructurare.

Primul sentiment este acela de vid

Totul se surpă în jur, iar senzația este că nimeni sau nimic nu mai ajunge la tine. Persoana diagnosticată nu mai vede, nu mai aude, căci întreaga sa atenție este întoarsă către sine și către viitorul înăbușit, către ceea nu va mai face niciodată, cu alte cuvinte, către pierdere. Apoi, apar întrebările: „Are sens să lupt?“, „Cât de mult va trebui să lupt?“; „Am resurse suficiente?“; „Ce se va întâmpla cu viața mea?“; „Dacă lupta nu mă duce nicăieri?“. Diagnosticul este cel care marchează trecerea bruscă de la rutină la dezordine interioară, de la cunoscut, familiar, la necunoscut și primejdios. Gândul morții, fie că se strecoară încet, fie că apare brusc, odată cu diagnosticul, devine tovarășul zilnic al persoanei diagnosticate. Evident, el generează anxietate. Până într-un punct, neliniștea produsă de diagnostic, spaima de moarte, anxietatea pot fi benefice, pentru că îl determină pe om să acționeze, să facă pași importanți în privința vindecării. Dacă toate acestea îl blochează, însă, este nevoie de intervenția psihologului. De fapt, recomandarea este ca o persoană care trece printr-o boală gravă, cum e cancerul, să apeleze la serviciile unui psiholog cu expertiză în acest domeniu, pentru a se adapta la noile condiții de viață.

Monologul interior este marcat de o profundă îngrijorare legată nu doar de relațiile interumane, cât și de raportarea omului la propria existență: „Asta a fost tot? Nici nu mi-am dat seama când a început, iar acum se sfârșește? Aveam o mulțime de planuri și de treburi nerezolvate“. Furia dată de gândul nedreptății sau depresia provocată de ideea, ori chiar certitudinea exitusului, poate deveni grila prin care persoana diagnosticată privește totul în jur. Evident, în numeroase cazuri se observă o adaptare la boală, dar acest lucru nu exclude momentele de furie sau de tristețe profundă.

Persoana diagnosticată cu cancer se poziționează uneori în rolul observatorului; se observă pe sine, îi observă pe ceilalți și, în egală măsură, observă relațiile sale cu ceilalți. Are, acum, o nouă grilă de evaluare, care o face mai selectivă sau mai înțeleaptă. Gândul că alții au atât de mult timp la dispoziție și nu îl prețuiesc poate genera furie. Pe de altă parte, ideea că mulți alții devin neputincioși din cauza bolii aduce compasiune.

Gestionarea relației cu familia poate fi împovărătoare

A împărtăși un diagnostic grav celor dragi e un moment tulburător. Cum poți să faci asta? În ce cuvinte? În ce moment? Reacția familiei poate deveni un factor important de stres, căci, dintr-o firească empatie, aceasta vine cu propriile soluții − din păcate, unele dintre ele nevalidate științific. E nevoie de energie, tact și curaj din partea celui diagnosticat, pentru a răspunde într-o manieră potrivită.

℗PUBLICITATE



Însăși aflarea unui diagnostic de cancer, până la inițierea tratamentului, poate afecta calitatea relațiilor interumane și calitatea muncii. Destabilizat în convingerile sale, omul afectat de boală poate dori să petreacă mai mult timp cu sine, devine mai reflexiv și, de multe ori, se izolează. Deodată, nu se mai simte nevoit să răspundă ca odinioară solicitărilor profesionale sau sociale. În alte cazuri, tocmai gândul că nu poate răspunde acestor solicitări poate genera neliniște. Evident, situațiile expuse se referă la persoane care nu suferă de  tulburări de personalitate.

Așadar, persoana diagnosticată cu cancer și pusă, astfel, în fața potențialității morții, are nevoie să se adapteze la situația cu care se confruntă, prin informare, întoarcerea către sine, discuții cu specialiștii din domeniul sănătății, ca apoi să analizeze modul în care își poate organiza viața: recadrarea relațiilor de cuplu și familie, a celor profesionale, introducerea unor obiceiuri alimentare și comportamentale sănătoase, găsirea unor soluții practice pentru următoarea etapă, cea a tratamentului.

E adevărat, nimic nu va mai fi la fel, dar a fi diferit nu înseamnă, neapărat, a fi mai rău. Boala poate fi o șansă de a ne redefini.

Absolventă de Litere și de Psihologie, Violeta Stanciu își împarte pasiunea între literatură și psihologie. Este profesor de limba și literatura română, dar de câțiva ani s-a angajat și pe calea psihoterapiei. S-a format ca psihoterapeut sistemic de cuplu și familie, însă este permanent deschisă spre orice modalitate de dezvoltare personală și profesională.

Caută
Coșul de cumpărături
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0