fbpx
skip to Main Content

Vedem cum tot mai mulți tați își iau concediu în primele săptămâni după nașterea copilului lor. Vor să fie acolo pentru micul nou-venit. Foarte silitori, ca elevii care învață să scrie, se documentează despre dezvoltarea și creșterea copilului lor. Ei își însoțesc partenera la medic, iar unii plini de nerăbdare aleg să fie în sala de naștere pentru a-l întâmpina pe noul membru al familiei. 

Mama este acea ființă care ne înconjoară cu gingășia și căldura ei. Ea ne învață să vedem frumosul în lucrurile mărunte și să ne bucurăm de licurici. Tata, în schimb, e cel care ne duce prima dată pe munte. Cu pielea arsă de soare și cu buzele crăpate căutăm marcajele pe copaci. Parcă timpul se dilată, iar noi, cu bateriile descărcate, simțim că nu mai ajungem la destinație. Atunci, tata ne spune că mintea noastră controlează picioarele și că noi, de fapt, putem face orice. Relația cu mama e diferită de cea cu tata, dar fiecare e specială în felul ei. Dacă relația cu tata e atât de importantă, de ce există, totuși, atât de puține studii care se uită la aceasta?

Adevărat. Cele mai multe studii psihologice se uită la relația dintre mamă și copil pentru că, până nu de mult, copiii petreceau cel mai mult timp cu mama. Acest lucru o făcea să fie figura principală de atașament. Mama era cea care îi ajuta să descopere lumea, îi liniștea când plângeau sau le alina durerea. Astăzi, în schimb, lucrurile s-au schimbat. Există tot mai multe cazuri în care copiii petrec la fel de mult timp cu ambii părinți sau petrec chiar mai mult timp cu tatăl. Asta îi bucură și le face bine pe toate planurile: social, emoțional și cognitiv. 

Ca psiholog, îmi dau seama cât de sănătoasă este relația dintre un tată și copilul lui din modul în care interacționează. E vorba de acea sincronizare în priviri și gesturi, pe care, probabil, mulți o sesizăm. Această sincronizare însă, după cum vom vedea imediat, se pare că nu are loc doar la nivel comportamental, ci și la nivelul activității creierului.

Ce ne spun studiile de ultimă oră?

În jurnalul Child Development am descoperit, la începutul acestui an, un articol care mi-a captat atenția. Articolul a fost scris de Trinh Nguyen de la Universitatea din Viena și de colegii acesteia. Ei au realizat o cercetare, pentru a înțelege dacă există o sincronizare a activității creierului între tată și copil. Activitatea creierului a fost măsurată simultan, folosindu-se spectroscopia funcțională cu lumină infraroșu apropiată (fNIRS).

Odată ajunși în laborator…

La studiu au participat 66 de perechi tată-copil. Copiii aveau vârste cuprinse între 5 și 6 ani. Odată ajunși în laborator, aceștia treceau prin trei sarcini. Una dintre sarcini era să rezolve împreună un puzzle tangram. Aveau la dispoziție 120 de secunde pentru a recrea anumite modele care reprezentau figuri abstracte, obiecte sau animale. O altă sarcină era ca într-un interval de 120 de secunde să realizeze singuri, tot folosind tangram, anumite figuri. De această dată, între cei doi era ridicat un paravan. Ultima sarcină consta în 80 de secunde de stat cu ochii închiși, fără să facă nimic. Ordinea sarcinilor varia de la pereche la pereche.

℗PUBLICITATE



Activitatea creierului a fost înregistrată cu ajutorul fNIRS pe toată durata experimentului. fNIRS presupune montarea pe capul participanților a unor benzi sau căști care conțin optode. Folosind această tehnologie, reușim să deducem gradul de activare a anumitor zone din creier, în funcție de nivelul de oxigen din hemoglobină. Cu cât o zonă este mai activă, cu atât ea va avea mai mare nevoie de oxigen pentru a funcționa. Pe lângă aceasta, în timpul celor trei probe, tatăl și copilul erau filmați pentru ca cercetătorii să poată, apoi, coda comportamentul acestora (de exemplu, performanța în sarcină, sensibilitatea parentală, independența copilului, angajamentul). 

Și ce am aflat?

Rezultatele analizei datelor ne indică faptul că există o sincronizare mai mare a activității creierului tatălui și al copilului atunci când ei rezolvă sarcina împreună, comparativ cu celelalte două condiții (rezolvare singuri și repaus). Această sincronizare a fost evidențiată în cortexul prefrontal dorsolateral (emisfera stângă și dreaptă) precum și în joncțiunea temporo-parietală (emisfera stângă). Fie că analizau relația tată-fiu sau tată-fiică, rezultatele arătau similar.

Conform autorilor, sincronizarea cortexului prefrontal dorsolateral ar putea reprezenta un potențial biomarker al atenției reciproce și intenționalității împărtășite în timpul interacțiunii sociale. Pe lângă aceasta, activitatea crescută în zona joncțiunii temporo-parietale a fost asociată, în alte studii, cu conexiunea socială. Și asta nu este tot.

Corelând datele fNIRS cu răspunsurile la chestionarele completate de tați, autorii au identificat un efect principal al rolului tatălui. Când tatăl avea o atitudine mai implicată, sensibilă și pozitivă cu privire la creșterea copilului, sincronizarea activității creierului celor doi era mai crescută atunci când rezolvau sarcina împreună. 

Alexandra Huh

Alexandra Huh este psiholog clinician, doctorand în cadrul Universității Babes-Bolyai din Cluj, pasionată de oameni, neuroștiințe și de viață. Își iubește meseria și caută mereu experiențe care să o ajute să se dezvolte personal și profesional.

Back To Top
Caută