Empatia este un concept care se referă la reacțiile cognitive și emoționale ale unui individ, vizavi de experiențele observate la un altul. Având empatie, crește probabilitatea de a-i ajuta pe alții și de a manifesta compasiune. Deși pot părea similare, există o distincție clară între empatie și simpatie. Potrivit lui Hodges și Myers în Enciclopedia de psihologie socială, „Empatia este deseori definită ca înțelegerea experienței unei persoane imaginându-se în situația altei persoane. Înțelegem experiența celeilalte persoane ca și cum ar fi fost experimentată de noi, însă este menținută o distincție între sine și cealaltă persoană. Simpatia, în schimb, implică experiența de a răspunde în ton cu o altă persoană.“
În domeniul psihologiei, empatia este un concept central. Din perspectiva sănătății mintale, cei care au un nivel ridicat de empatie sunt, mult mai probabil, capabili să funcționeze bine în societate; iar lipsa empatiei, uneori, este un indiciu al tulburărilor de personalitate antisocială și narcisistă.
Au fost propuse numeroase teorii pentru a explica empatia. Cele mai vechi explorări ale subiectului s-au axat pe conceptul de simpatie. Filosoful Adam Smith a sugerat că simpatia ne permite să experimentăm lucruri pe care niciodată nu le putem simți pe deplin. Sociologul Herbert Spencer a sugerat că simpatia a servit ca funcție adaptativă și a ajutat la supraviețuirea speciei. Abordările mai recente se concentrează asupra proceselor cognitive și neurologice care stau în spatele empatiei. Cercetătorii au descoperit că diferite regiuni ale creierului joacă un rol important în empatie și că oxitocina este hormonul care stă la baza încrederii individuale și sociale. Unele studii au sugerat că o creștere a oxitocinei îmbunătățește empatia cognitivă și ajută la adaptarea socială, în cazul pacienților cu tulburări de spectru autist.
Empatia cognitivă este „empatie prin gândire“, nu prin simțire. Este posibil să se manifeste empatie cognitivă, fără a exista vreun sentiment și nici simpatie. Daniel Goleman, autor al cărții Inteligența emoțională, notează că cei care obișnuiesc să-i rănească pe alții probabil că dispun de o bună empatie cognitivă (care le este necesară pentru a determina cum să rănească mai eficient pe cineva), dar fără a avea totuși nicio simpatie față de interlocutor.
Empatia emoțională este, probabil, primul tip de empatie pe care oricare dintre noi îl simte, încă din copilărie. Empatia emoțională poate fi văzută atunci când o mamă îi zâmbește copilului ei și copilul îi „captează“ emoția, zâmbindu-i înapoi. Un alt caz de empatie emoțională este și acela când un copil începe să plângă, dacă aude un alt copil plângând.
℗PUBLICITATE
În literatura de specialitate, se vorbește și despre alte două forme de empatie: somatică și spirituală. Empatia somatică este atunci când simțim fizic durerea altcuiva. De exemplu, dacă vedem pe cineva rănit, se poate întâmpla ca și noi să simțim durere fizică. Empatia spirituală este definită ca o legătură directă cu o „ființă superioară“. Este același lucru cu „iluminarea“ din tradiția filozofică orientală și se consideră că poate fi atinsă prin meditație.
Atunci când oamenii simt empatie, este mult mai probabil ca ei să se angajeze în comportamente prosociale, care sunt în beneficiul altora. Lucruri precum altruismul și eroismul sunt, de asemenea, legate de simțul empatiei față de ceilalți.
Și, totuși, nu suntem empatici oricând și oricum. Nu suntem empatici, atunci când devenim victimele prejudecăților cognitive. Uneori, felul în care percepem lumea din jur este influențată de o serie de prejudecăți cognitive. Nu suntem empatici, când dezumanizăm victimele: când ne uităm la statisticile referitoare la un dezastru sau un conflict dintr-o țară străină, s-ar putea să avem mai puține șanse de a simți empatie, dacă noi credem că cei care suferă sunt fundamental diferiți de noi. Nu suntem empatici nici atunci când credem că oamenii au primit ceea ce meritau și că au meritat tot ce-au primit, ingnorând astfel realitatea că o altă persoană a trecut printr-o experiență groaznică.
Mai concret spus, empatia reprezintă un paradox, deoarece faptul că cineva este empatic și împărtășește sentimentele altcuiva nu înseamnă neapărat că va acționa sau că măcar va fi impulsionat să acționeze cu susținere sau simpatie. (Paradoxul empatiei constă în faptul că această abilitate poate fi folosită atât în scopuri benefice, cât și în scopuri dăunătoare.) Empatia este o sursă de motivație altruistă, care în anumite circumstanțe produce un comportament considerat moral, iar în alte circumstanțe produce un comportament considerat imoral.
Fără empatie, conflictul interpersonal sau cel social ar crește. Empatia este, de asemenea, necesară pentru ca orice relație să supraviețuiască, dar și pentru a avea o bună stare de sănătate mintală, deoarece fără empatie s-ar putea să ne pierdem concentrarea și sensul, ca ființe umane. Empatia este cea care ne învață să nu renunțăm unul la altul, ci să ne acceptăm defectele.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
