Skip to content

Singura întrebare care, copil fiind, mă tulbura mai profund decât „Pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata?“ era „Ce vrei să te faci când o să fii mare?“ Toate circuitele mi se topeau, panica îmi învăluia creierul și simțeam că de răspunsul meu depinde întreaga mea viață. Nici acum nu mi-e clar rostul acestei întrebări, pe care adulții se încăpățânează să o adreseze copiilor, dar aici voi lăsa psihologii să se pronunțe.

De-a lungul timpului, răspunsurile mele au variat semnificativ și, sunt convinsă, i-au amuzat copios pe oamenii mari. Între profesor de engleză (ca mama) și vânzător de înghețată la toneta de pe drumul meu spre școală („pentru că“ vafe cu vanilie) am avut și alte opțiuni de carieră. 

Undeva în clasele primare țin minte că mă visam balerină la Bolshoi și eram convinsă că într-o altă viață am fost o magnifică dansatoare. Apogeul carierei mele a avut loc la nouă ani, pe scena de la etajul șapte din sufrageria unui bloc din Pantelimon, la Olimpiada din ˈ84. Inspirată de Jayne Torvill și Christopher Dean și-al lor Bolero și împachetată într-o salopetă cu imprimeu-păun, din anii ˈ70, împrumutată de la mama, am executat un dans care ar fi făcut-o, credeam eu, invidioasă până și pe Maya Plisetkaya.

M-am mai visat, desigur, jurnalist de investigații și corespondent de război, până am descoperit că doar numele meu războinic (ca-lancea) nu m-ar fi apărat cu succes pe teren. Și că un duș cald și perspectiva de a rămâne în viață îmi surâd mai tare decât gloria eternă și aprecierea breslei.

Mi-a luat ani până să ajung la înțelepciunea de a nu mai categorisi oamenii după profesie și nici măcar după nivelul de educație academică. Să înțeleg că nu întotdeauna ceea ce fac oamenii îi reprezintă și că circumstanțe sau alegeri dificile îi pot bloca în niște profesii pe care nu și le doresc și de care nu se simt împliniți. Am înțeles, fără resemnare, că de puține ori ce vrei să te faci când o să fii mare se suprapune peste devenirile și transformările tale. Asemenea sufletului-pereche, cariera-pereche este o himeră și, pe măsură ce crești și evoluezi (de preferat), viața și pasiunile te duc în direcții pe care nu te-ai fi văzut mergând vreodată.

În ceea ce mă privește, nu-mi mai doresc de mult carieră și acolade profesionale. Dincolo de sentimentul datoriei împlinite și de aprecierile la care țin, desigur (să nu fim ipocriți!) și lăsând la o parte entuziasmul pe care încă îl resimt când mă implic într-un proiect care-mi place și care-mi aduce aceiași fluturași pe care i-am trăit profesional de la nouăsprezece ani încoace, de când am avut primul meu job serios, pe măsură ce am înaintat în vârstă, mi-am dorit mai puțin să fiu ceva și mai mult să fiu (ca) cineva.

Iar eroii mei n-au mai fost celebri, ci au devenit oamenii din viața mea. 

℗PUBLICITATE



Acum, când o să cresc mare, mi-aș dori să fiu ca Nico – implicată în viața cetății ei cu aceeași neobosită dedicare cu care își crește cei trei copii. De la borduri roz și copaci închiși stupid în asfalt, până la „jmecheriile“ din jurul unui bal de școală sau furturile de energie electrică (da, Nico are un job de oameni mari, într-un ONG mic, dar feroce) nu-i scapă nimic! O admir pentru tot ce face, uman și profesional. Și uneori aș vrea să mă strecor în somn și să-i fur din abilitățile de negociere.

Când o să fiu mare, aș vrea să fiu mai mult ca Gabriela, care se investighează, crește și analizează cu maturitatea unui înțelept din alte vremuri, de la cei 25 de ani (ai ei), când ne-am întâlnit prima oară, încoace. La fel ca Nico, Găbița se asigură că știu, măcar în mare, problemele urbei. Și, neapărat, că merg la vot. M-am întors la cabine și stampile în ultimii ani doar datorită argumentelor lor. Și din teama de a nu le dezamăgi. Gabi m-a îndemnat (fie, m-a împins!) să ies din autosuficiență, binecuvântată ignoranță și confort și să merg pe drumurile întotdeauna accidentate către mine. 

Aș mai vrea să fiu ca Diana când o să fiu mare. Să am energia ei de-a gestiona trei copii, patru nepoți, două servicii. Și uimitoarea ei putere de a se ridica din nou și în zilele în care pare că soarele nu va mai răsări vreodată. 

Când o să cresc mare, mi-ar mai plăcea să fiu ca Vetutza. Care a văzut 84 de țări și mii de locuri, oameni și tradiții în ultimii șase ani. Și care în memorabilul 2020, la 78 de ani împliniți, nu a lăsat o mică și neînsemnată pandemie să-i strice noaptea Anului Nou în Costa Rica. 

Ca Sorina. Ca Dan. Ca Veve. Ca toți prietenii mei rămași nenumiți aici aș vrea să fiu când o fiu mare. N-am ajuns nici o dansatoare celebră, nici vreo Christiane Amanpour. Dar i-am adus și i-am păstrat pe ei în viața mea. Iar asta deja e o realizare mai mare decât orice altceva mi-aș fi dorit vreodată.

Să aveți un 2021 plin cu tot ce vreți voi! Eu vi l-aș dori bogat în oameni care să vă inspire!

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0