skip to Main Content
Cea Mai De Seamă Moștenire Pe Care Le-o Putem Lăsa Copiilor Noștri: Un Atașament Sănătos!

Cea mai de seamă moștenire pe care le-o putem lăsa copiilor noștri: un atașament sănătos!

Sunt multe texte în literatura de specialitate a ultimelor zeci de ani care argumentează importanța unei relații bune între copil și părintele său. Un asemenea tip de relație stă sub semnul atașamentului – acesta fiind definit, pe scurt, ca o legătură de natură afectivă, ce se dezvoltă între copil și persoana care-i împlinește cel mai des nevoile. Ulterior, acest model de atașament învățat în primii ani de viață devine o predicție pentru felul în care va interacționa, în toate relațiile sale semnificative, copilul devenit adolescent și apoi adult.

Acest atașament a fost subiect de studiu pentru numeroase centre de cercetare din lumea întreagă. Cele mai relevante studii sunt cele longitudinale, adică acele studii care se întind pe mai mulți ani, deoarece își urmăresc ipotezele de lucru și felul în care acestea pot evolua, ținând cont de variabila „timp“.

Așadar, un astfel de studiu deosebit de valoros este cel realizat de dr. Alan Sroufe și colegii săi, în Minnesota, SUA, și desfășurat pe durata a 30 de ani, sub denumirea de „Risc și adaptare“. Începând cu anul 1975, studiul a cuprins un număr de 180 de copii și familiile lor. Acești copii au fost urmăriți, evaluați, testați și examinați încă din perioada în care se aflau în pântecul mamei lor (cu trei luni înainte de a se naște) și până ce au devenit adulți (în apropierea vârstei de 30 de ani). Cercetătorii implicați în acest studiu au vrut să găsească răspunsuri la întrebări de genul: „Cum învață copiii să fie atenți?“, „Cum reușesc ei să-și regleze nivelul de excitație, fără să alunece în extreme și cum își țin impulsurile sub control?“, „În ce fel au ei nevoie de sprijin și în ce momente sau situații?“. Căutând răspunsurile adecvate pentru a înțelege mai bine psihologia copilului, acest studiu este considerat și mai important – tocmai pentru că a cercetat asemenea aspecte și în rețeaua socială semnificativă a copilului.

℗PUBLICITATE


Astfel că – luând în calcul numeroasele aspecte ale procesului de dezvoltare a ființei umane și focalizându-se pe relațiile pe care un copil le dezvoltă cu persoanele importante din viața lui (precum părinții, profesorii sau prietenii și colegii) – studiul a reușit să aducă o serie de clarificări esențiale. Rezultatele cercetării au demonstrat că există o strânsă legătură între factorii biologici și calitatea actului de îngrijire pe care l-au experimentat copiii. Așadar, se pare că nimic din ceea ce este predefinit ca factor în dezvoltarea unui copil nu este imuabil, adică nu este perceput ca fiind ceva ce nu poate fi schimbat ca urmare a unor variabile.

Ca să înțelegem mai bine: în scopul de a prevesti probleme grave de comportament în adolescență, niciunul dintre următorii factori – precum personalitatea mamei, anomaliile neurologice de la nașterea copilului, coeficientul de inteligență sau temperamentul – nu au fost suficienți pentru un astfel de pronostic. Aceștia pot fi considerați factori de risc, însă niciunul nu este suficient de puternic pentru a fundamenta cu certitudine o predicție de comportament antisocial în adolescență.

℗PUBLICITATE


Principalul factor de influență cu rol de anticipare a evoluției copilului s-a dovedit a fi natura relației părinte-copil. Ceea ce simțeau părinții în raport cu copiii lor, felul în care își transmiteau mesajele și emoțiile, precum și felul în care interacționau cu copiii lor au fost fundamentale în dezvoltarea copiilor. De exemplu, s-a observat o corelație între comportamentul insensibil, forțat și invaziv al părinților (atunci când copilul avea 6 luni de viață) și diverse probleme legate de hiperactivitate și deficit de atenție (atunci când copilul ajungea la grădiniță sau la școală).

În primele luni de viață, părinții sunt cei care pot să mențină în limite rezonabile nivelul de excitație al copilului lor și, mai mult, îl pot ajuta pe copil să-și regleze singur acest nivel. Copiii forțați în mod regulat să trăiască stări de hiperexcitație și dezorganizare nu au reușit să-și dezvolte o capacitate adecvată de a-și corecta sistemul cerebral inhibitor și pe cel excitant, mai târziu fiind gata să-și piardă oricând controlul, ori de câte ori li se întâmpla ceva frustrant.

Copiii care au fost îngrijiți cu afecțiune au devenit ființe umane cu o bună capacitate de autoreglare, în timp ce copiii care au fost îngrijiți haotic au devenit stresați cronic, din punct de vedere fiziologic. Copiii părinților imprevizibili tânjeau după atenție și deveneau frustrați în fața celor mai mici neajunsuri. Starea lor permanentă de excitație îi făcea să fie cronic anxioși. Căutarea constantă a consolării și alinării îi împiedica să se joace și să exploreze. În consecință, după ce au crescut, ei au devenit cronic nervoși și lipsiți de orice spirit de aventură.

Copiii care au fost tratați dur sau abuziv ori au fost neglijați acasă au manifestat probleme de comportament la școală și necazuri în relațiile cu colegii, inclusiv o lipsă de empatie față de problemele altora. Acest aspect a creat un cerc vicios: starea de excitație cronică dublată de absența mângâierii părinților i-a făcut pe acești copii să fie rebeli, agresivi și cu tendință opoziționistă.

Ca urmare a colectării datelor în cadrul aceluiași studiu, Sroufe a conchis că „reziliența pe care o va avea un individ în anii de maturitate poate fi prezisă de gradul de afecțiune al mamei față de el la vârsta de 2 ani“. Reziliența sau rezistența se referă la capacitatea oamenilor de a-și reveni în urma unei adversități. Așadar, studiul Minnesota relevă că cel mai important factor predictiv al capacității unui om de a face față dezamăgirilor inevitabile ale vieții s-a dovedit a fi nivelul de siguranță experimentat de el în primii ani de viață, în relația cu părintele principal.

Reacțiile copiilor la evenimentele dureroase sunt determinate în mare măsură de calmul sau de stresul părinților lor. Un alt studiu – de această dată dezvoltat în cadrul Universității din New York – a demonstrat că, atunci când copiii sunt internați în spital pentru tratarea unor arsuri grave, dezvoltarea Sindromului de Stres Post Traumatic (SSPT) poate fi prezisă pornind de la siguranța pe care o simt aceștia în prezența mamei lor. Siguranța atașamentului lor față de mamă permitea anticiparea cantității de morfină necesară pentru a controla durerea: cu cât atașamentul lor se baza pe mai multă siguranță, cu atât mai mic era necesarul de morfină.

În final, vă las cu un citat al lui Bessel van der Kolk, care spune: „Copiii ai căror părinți s-au dovedit a fi surse de confort și siguranță demne de încredere beneficiază de un avantaj pe întreaga durată a vieții, un fel de tampon între ei și cele mai rele lucruri care li s-ar putea întâmpla“.

Oana Calnegru

Oana Calnegru este psiholog și psihoterapeut de familie şi trainer de programe de dezvoltare personală adresate copiilor şi părinţilor. A absolvit programul de formare în psihoterapia relațională din cadrul AMPP.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută