Când a apărut pentru prima dată concepția conform căreia mintea ar putea să nu fie, pur și simplu, un rezultat al activității creierului, în vremea studenției mele, în dialogurile științifice din lumea profesională în care trăiam la vremea aceea părea un soi de erezie. Dar, când ajunsesem stagiar în psihiatrie, având deja o anumită experiență în domeniul cercetării în biochimie, mi se părea că sistemele explorate ar fi trebuit să aibă anumite aspecte universale valabile și anumite influențe reciproce unul față de celălalt. Somonul pe care îl studiam în facultate reacționa față de schimbările din salinitatea apei, modificându-și enzima care altera densitatea fluidelor din corpul său. Peștii se adaptau schimbării din mediul înconjurător, fiindcă sistemul nervos al peștelui era programat să-l ajute să înoate dinspre cursurile de apă dulce spre apa sărată de mare. Similar, o persoană aflată în criză poate să reacționeze la felul în care interlocutorul de la celălalt capăt al liniei telefonice (însărcinat să ajute persoane în situații de criză predispuse la suicid) comunică plin de compasiune și conectare, insuflându-i nu doar un sentiment de încredere (datorat senzației că e simțit în acel moment), ci și un sentiment de speranță pentru viitor.
Am învățat, în același timp, și că școala medicală și procesul de socializare inutil nu mă obligau să mă adaptez pasiv la cerințele mediului meu. Puteam să mă detașez, să-mi acord un răgaz de reflecție, să dezvolt noi moduri de a percepe lumea, iar apoi să revin cu noi concepte și perspective. Sfera mentală care ne înconjoară nu trebuie să fie una care să ne sufoce; putem schimba lumea din jur și putem schimba lumea din interiorul nostru. Faptul că știam că mintea este reală, că foloseam conceptul și procesul de mindsight ca pe un scut protector, mi-a motivat lumea interioară să dezvolte o perspectivă și o reziliență care să mă ajute să reintru în lumea medicală și să încerc, cât de bine puteam, să rămân ancorat în ceea ce simțeam a fi real – mintea și realitatea ei subiectivă. Acum, când începusem specializarea în psihiatrie, întrebarea care se contura tot mai profund în mintea mea era următoarea: Putea mintea să fie prezentă atât în noi, cât și între noi?
Enzime și empatie. Creiere și relații. Materie și minte. Eram incitat să descopăr conexiunile dintre aceste aspecte aparent distincte, însă la fel de reale ale vieților noastre.
Pe atunci, simțeam că trebuie să existe un mod natural de a începe să ne imaginăm cum puteam înțelege curgerea fluxului, de la activitatea neurală până la construcțiile narative. Aceste povești ale vieților noastre, emanate din noi înșine, erau împărtășite în relațiile noastre, în comunitățile noastre de acordare a asistenței medicale, în familiile și prieteniile noastre, în cartierele noastre. Mintea părea să fie localizată atât în noi înșine, cât și între noi, ceea ce însemna că trăiam în aceste corpuri umane, în aceste relații și că fiecare dintre aceste sedii ale minții ne modela viața.
Mintea este în noi și între noi
Dacă vă imaginați că viața voastră este, pur și simplu, ceea ce este datorită genelor care v-au transformat structura creierului și, prin urmare, i-au transformat funcția, ați putea, totodată, să vă imaginați că mintea voastră este un rezultat pasiv, aproape un efect secundar al aprinderii neurale. V-ați putea plasa, în mod firesc, mintea exclusiv în cutia craniană, emanând din creierul produs de gene. Această concluzie dă impresia existenței unui flux unidirecțional, de la gene spre creier, de la creier spre minte. În acest flux, nu sunteți altceva decât un rezultat al destinului inevitabil, aflat undeva pe drumul pe care ați pornit în călătoria solitară a vieții voastre.
Dar, întorcându-mă la acei ani, mie îmi era clar (iar acum știm, în urma validării prin studii empirice repetate) că mintea poate direcționa energia și informația prin creier în moduri noi, care nu s-ar putea declanșa automat. O asemenea activare neurală realizată cu efort mental – prin focalizarea intenționată a atenției în anumite moduri – dă naștere unui tipar diferit de aprindere neurală față de cel care apare în mod natural. Astăzi știm, de asemenea, că această inițiere mentală a activității creierului poate activa genele, poate altera enzimele ce refac capetele cromozomilor și chiar poate regla epigenetic expresia genică, așa cum am arătat. Puteți observa cum intenția mentală și credința mentală vă modelează experiența lăuntrică a minții și, de fapt, vă transformă creierul și diversele mecanisme moleculare care susțin funcționarea neurală și fiziologia organismului. Așadar, vă puteți modela intenționat propriul peisaj mental.
℗PUBLICITATE
Prin intermediul dialogurilor pe care le avem între noi, prin comunicarea pe care o avem cu ceilalți, ne menținem atenția focalizată într-un fel care generează noi intenții și credințe, în noi înșine. În consecință, natura relațională a minții poate determina modificări nu doar ale sferei mentale, ci și ale creierului – prin crearea unor noi moduri de gândire, care vin împreună cu credințele și intențiile lor. Așadar, mintea (atât din noi înșine, cât și dintre noi) poate transforma creierul.
Mentalitate și interpretare cognitivă
Dacă ați crezut că sunteți doar un produs al genelor voastre, că mintea este, pur și simplu, un rezultat al funcționării creierului imuabil, o asemenea perspectivă ar putea, în mod justificat, să dea naștere sentimentului de neputință. Dincolo de această deznădejde, totuși, s-ar putea să vă simțiți foarte singuri. În această viziune, mintea este un rezultat al funcționării creierului, dar creierul se găsește în capul vostru, iar voi nu sunteți în stare să influențați prea mult ceea ce se petrece acolo. Dar în minunata lucrare despre mentalități a lui Carol Dweck, această perspectivă reprezintă o „mentalitate rigidă“, căci considerați că dispuneți numai de ceea ce ați primit drept caracteristici înnăscute, care nu pot fi modificate (Dweck, 2006). În schimb, o „mentalitate flexibilă“ este viziunea mentală conform căreia ceea ce aveți poate fi schimbat prin strădanie. Performanțele academice, inteligența, chiar și trăsăturile de caracter pot fi modificate, dacă depuneți efort. Străduiți-vă un pic mai mult și veți atinge multe dintre lucrurile pe care vi le-ați propus, așa cum dezvăluie cercetările – începând de la succesul în școală și până la schimbările comportamentale. Dweck și alți cercetători au demonstrat că fie și numai reușita de a-i învăța pe oameni despre forța schimbării de mentalitate și despre abilitatea lor de a-și transforma creierul prin efort mental conduc, în sine, la îmbunătățiri semnificative ale performanței școlare și chiar la o suită întreagă de schimbări în diverse situații.
Până și felul în care suntem convinși că stresul are anumite efecte asupra noastră poate modifica impactul acestuia. Dacă interpretăm ritmul cardiac alert și transpirația cauzate de o „experiență stresantă“ drept entuziasm (și nu neputință sau groază), atunci avem o capacitate diferită de a susține, să spunem, o prezentare în fața audienței (McGonigal, 2015). O asemenea schimbare în convingerile noastre modifică, totodată, propria fiziologie – dintr-o stare (nocivă) de amenințare într-una (încurajatoare) de provocare. Ceea ce gândim cu mintea noastră ne modifică experiența reală, inclusiv activitatea creierului și reacția fiziologică a organismului.
Extras din cartea Mintea.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
