Probabil, există pe undeva, nu știu exact unde, o bibliotecă uriașă în care stau la un loc toate poveștile lumii. Nu știu cine le-a așezat acolo; ceea ce îmi închipui însă este că, în acel loc, poveștile sunt vii și adevărate și mai ales nerăbdătoare să coboare în lume. Ne aleg pe fiecare după câtă credință avem în ele și ne fac să le trăim. Credeați că noi, oamenii, inventăm poveștile…? Nicidecum; ele ne aleg și ne fac să ne întâlnim cu tot felul de personaje. Tocmai de aceea, am să vă spun cum m-am întâlnit eu cu Cel Mai Bun Terapeut. A venit înfășurat în poveste ca într-o mantie care-l făcea invizibil și l-am simțit pentru o clipă folosindu-mi „atenția biunivocă“. Nu există acest termen în psihologie? Există, e un fel de mindfulness mai „specializat“, cu care poți vedea și lucruri ce „par“ să nu existe. A venit la pachet cu „bucuria clipei“, pe care noi aici am tradus-o prin „fericire“. Nu ne pricepem totdeauna să deslușim sensul cuvintelor coborâte din poveste și, poate, tocmai de aceea, uneori nu înțelegem tâlcul poveștilor.
Eram de ceva timp în terapie cu un cuplu. Un El și o Ea tineri și frumoși, plini de iubire, doritori de iubire. Trecuseră prin multe furtuni împreună, o dată chiar se pierduseră, dar s-au regăsit pentru că fiecare dintre ei știa unde să-l caute pe celălalt. La un moment dat, au hotărât că nu se mai poate așa și gata; dar, fără a ține seama de hotărârea lor, cineva le-a amestecat drumurile și s-au întâlnit tocmai în ziua când în parc înflorise magnolia, floarea lor preferată. Un semn, desigur, care a făcut pod peste tot timpul pierdut până atunci și povestea a reînceput…
Ea, molcomă ca o mare gata să primească în brațe curajoși înotători, el, temător și grijuliu să nu strice parcă ordinea închipuită a lumii; ea, curioasă și temerară, urcată pe o scară și scrutând necunoscutul, el, ținând scara și preîntâmpinând căderea; ea, visătoare, el, treaz să deschidă ferestrele; ea, melodie, el instrument… Uneori, păreau combinația perfectă, alteori, nepotrivirea perfectă. Se apropiau și se îndepărtau – valuri înspumate deasupra unei ape în care arareori își vedeau chipurile reflectate. Se tânguiau fiecare într-o limbă pe care celălalt părea să nu o înțeleagă, iar tăcerea fiecăruia se exprima într-un dialect cu totul de neînțeles. Vorbeau pe rând, vorbeau amândoi odată, vorbeau uitându-se unul la altul, vorbeau ținându-se de mână… Cuvintele zburau între ei ca niște fluturi colorați în căutarea florii.
Păreau agățați cu un fir nevăzut de malul unei relații care sta să se prăbușească. Uneori priveau cu îngrijorare, alteori, cu detașare drumul ce li se așternea în față, mai ales când nu-și prea potriveau pașii. Atunci se opreau și o luau de la capăt. Uneori, aveam impresia că nu se văd și că folosesc inflexiunile vocii ca semn de recunoaștere. Între ei – întrebări, reproșuri, nemulțumiri, temeri, create – un munte de emoții pe care fiecare dintre ei încerca cu greu să-l urce.
De fiecare dată când ne întâlneam, reluam acea muncă sisifică: fiecare cu „bolovanul“ lui, pentru că ei voiau să ajungă în vârf. Iar acolo să se întâlnească și să rămână împreună pentru totdeauna. Așa voiau ei. Eu eram „maestrul de ceremonii“, investită de interpreți cu happy-end-ul „spectacolului“. Deci și eu aveam „bolovanul“ meu: happy-end-ul. Doar că eu am renunțat de mult să mai împing bolovani de happy-end și am vrut ca acest mesaj să ajungă și la ei. Pentru că nu acolo, în vârf, se găsește fericirea. Ea putea fi găsită bine ascunsă în fiece întrebare, nemulțumire, temere sau reproș. Putea fi pusă în lumină și scuturată de toată încărcătura emoțională ce o ținea captivă. Fericirea nu e o piatră prețioasă după care să sapi; seamănă cu o piatră prețioasă, dar e mai mult decât atât. O piatră prețioasă o poți pierde, pentru că tu și piatra sunt două noțiuni diferite. Fericirea adevărată nu o poți pierde, pentru că ea se află intrinsec în fiecare clipă de viață pe care o trăiești; aparține vieții care ne animă; e ca și cum ar fi scrisă în fiecare celulă a corpului nostru, iar noi doar trebuie să învățăm să o citim, să o înțelegem și apoi să o manifestăm. Asta nu putem pierde; putem doar să o acoperim și, ca niște nerecunoscători, să ne declarăm nefericiți.
Se învață greu recunoștința, dar se învață. Sunt mulți pași de făcut până acolo și, de fiecare dată când ne întâlneam, mai făceam câțiva. Răbdători și conștiincioși (și eu, și ei), mai făceam câte un popas, uitându-ne în urmă. Multe urme de pași nu se mai vedeau, le umpluseră ploile de lacrimi ce le însoțiseră drumul, iar în altele se înalța semeață iarba speranței. Dar de fiecare parte a drumului, înainte și înapoi, creșteau florile iubirii lor, ca niște borne vii ce nu-i lăsau să părăsească drumul. Chiar pe mijlocul drumului, o dungă groasă de curaj îi ținea aproape. Și au mers, și au mers… și într-o zi…
℗PUBLICITATE
Era ora programată pentru terapie, aud obișnuitul ciocănit în ușă, ușa se deschide și… dacă până acum Ea intra prima în cabinet, după care apărea și El, acum El a fost cel care a deschis ușa și, ținând-o strâns de o mână iar cu cealaltă cuprinzându-i umărul, au înaintat până în mijlocul încăperii, unde s-au oprit și atunci… L-am simțit… pentru un moment pe cel mai bun terapeut…
„Așteptăm un copil“, au spus amândoi, fiecare atât de tare cât îi permitea emoția…
Inutil să mai spun că toată ședința am simțit prezența lui, pentru că altfel nu îmi pot explica gingășia din gesturi, sclipirea din ochi și căldura din voce, lumina de pe fețele lor.
Am rămas toți trei într-o stare de liniște, după anevoiosul drum pe care-l străbătuserăm până aici, fiecare trăind un profund sentiment de recunoștință.
Înainte de a se strecura pe sub ușă, povestea mi-a lăsat sub tâmpla stangă (e partea unde inima mă ajută să înțeleg mai ușor poveștile) un alfabet secret. Mi-a spus că o mulțime de povești sunt pregătite să coboare aici, în cabinet, și, pentru asta, uneori voi avea nevoie de o înțelegere mai presus de înțelegerea cuvintelor obișnuite. „Te cred“, i-am spus…
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
