fbpx
skip to Main Content

A trecut un an de când Organizația Mondială a Sănătății a declarat pandemia globală, un an de când rutina noastră de viață, obiceiurile, munca, timpul liber și relațiile cu cei din jur s-au schimbat semnificativ. Schimbările ne-au alterat stilul de viață, iar resursele noastre psiho-emoționale au fost greu încercate. Cum resimțim un an de astfel de schimbări și cum ne putem facilita adaptarea?

Anxietatea de început

La începutul pandemiei, Dr. Anthony Fauci, directorul Insitutului Național de Boli Infecțioase și Alergii din SUA, declara că: „Situația se va înrăutăți înainte să se îmbunătățească“. Cu alte cuvinte, înainte de a ne aștepta la o soluție sau la o rezolvare, ar trebui să fim pregătiți pentru ce e mai rău. Un astfel de mesaj, care s-a dovedit a fi o previziune destul de exactă, apelează la temerile noastre, cea mai pregnantă rămânând cea de necunoscut și impredictibil. Teama de îmbolnăvire, cuplată cu cea de moarte (având în vedere lipsa înțelegerii factorilor agravanți în contactarea coronavirusului), generează deseori stres acut ca reacție firească a organismului în fața unui pericol. Orice tipar de vulnerabilitate în fața pericolelor sau a bolilor (teama de îmbolnăvire, teama de catastrofe emoționale în noul context de viață, frica de catastrofe externe incontrolabile) s-a agravat. Stresul a vizat atât propria persoană, cât și familiile, părinții și bunicii fiind considerați categorii vulnerabile, mult mai expuse pericolului.

Asaltați de știri negative, distanțare socială, interdicții și limitări, libertatea de a fi cine (credeam că) suntem ne-a fost îngrădită. Măsurile luate spre binele nostru au devenit, totodată, și problema noastră.

Momentul în care am știut că pandemia ne va schimba viața

Debutul pandemiei nu s-a conturat într-un eveniment singular, ci într-o cascadă de schimbări, decizii, impuneri și transformări. Multe persoane au intrat în șomaj, în condițiile în care libertatea de a-și căuta un alt loc de muncă a fost limitată de restricții. Am avut prieteni care s-au îmbolnăvit, persoane dragi care și-au pierdut viața, distanțarea a devenit o necesitate, iar teama a alternat între a ne proteja de virus și a ne feri de oameni. Și totuși, trăim în comunitate, iar conectarea este una dintre nevoile noastre de bază. Societatea, așa cum o cunoaștem noi, este rezultatul traiului în comunitate, al conectării cu ceilalți. Izolarea și însingurarea sunt pandemia vieții noastre interioare, iar cei afectați îi depășesc, ca număr, pe cei care s-au confruntat cu coronavirusul. Momentul în care contactul cu ceilalți a devenit pericolul principal a fost și momentul transformării drastice a vieții noastre.

Cine sunt eu?

Fiecare dintre noi jucăm o serie de roluri în viața de zi cu zi: suntem fii sau fiice, frați sau surori, părinți, prieteni, colegi, șefi sau subalterni, parteneri etc. Iar în multitudinea de roluri jucate, prezența celuilalt, în raport cu care ni le definim, rămâne constantă. 

Munca la birou a devenit munca de acasă, întâlnirile s-au mutat on-line, la fel și socializarea și școala copiilor. Canalele de comunicare ni s-au îngustat, iar mișcarea ne-a fost cenzurată. Autonomia a devenit simbioză impusă. Prezența constantă alături de un altul a pus mai multă presiune pe calitatea relațiilor noastre, iar supraexpunerea a devenit problematică pentru mulți dintre noi. Pe de-o parte, acesta a fost momentul confruntării unei realități deseori ignorate, legată de lucrurile care nu funcționează în relațiile noastre, iar rezultatele au jonglat între separări sau reparații. Anumite roluri ne-au fost restricționate, iar la altele am renunțat din proprie inițiativă.

Pentru mulți dintre noi, pandemia a reprezentat confruntarea realității pe care o trăiam, aducând cu sine schimbarea priorităților și redefinirea rolurilor asumate. Am fost obligați să ne acordăm mai multă atenție nevoilor noastre, să le conștientizăm pe cele ignorate, să facem pași în direcția schimbărilor. În urma acestei realități, se poate ca dezideratul să nu fie revenirea, ci devenirea.

Sănătatea mintală și bolile psihice fără vaccin

Efectele pericolului asupra sănătății noastre fizice se reflectă major în sănătatea mintală. Izolarea atrage după sine sentimentele de neputință și de însingurare, anxietatea crescută și chiar depresia. Pierderea stabilității financiare, a rutinelor și distanțarea de grupul de suport (familie, prieteni) ne lasă descoperiți și vulnerabili. Stresul este o realitate a vieții de zi cu zi, iar nevoia de sprijin pentru eliberarea lui este o componentă sănătoasă, echilibrantă a vieții. Nu ne putem feri de stres, dar îl putem diminua atunci când persoanele semnificative ne sunt aproape. Lipsa lor duce la acumulări nesănătoase, la cronicizarea stresului, la dezvoltarea fricilor mai mult sau mai puțin raționale.

Studiile recente derulate de Asociația Americană de Psihologie dezvăluie un declin al sănătății mintale, din cauza inabilității de a face față stresului din această perioadă în moduri sănătoase. Numeroase persoane incluse în studii au declarat că fie au adăugat sau pierdut excesiv în greutate, au consumat mai mult alcool, au avut tulburări de somn (majoritari fiind tinerii, părinții și lucrătorii din sectoarele esențiale). 

În România, Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei, în parteneriat cu agenția de cercetare de piață iSense Solutions, au desfășurat un studiu despre efectele psihologice ale pandemiei resimțite de români. „Cercetarea este reprezentativă pentru persoanele din mediul urban, cu vârsta între 18 și 65 de ani, utilizatori de internet, iar datele au fost culese în luna februarie a anului curent. Aproape jumătate dintre românii din mediul urban au declarat că au lucrat de acasă (47%), iar 80% dintre ei au experimentat cel puțin un simptom psihologic legat de pandemie, cum ar fi: o deteriorare a rutinei legată de mișcare (54%), oboseală (41%), anxietate (38%), iritabilitate (36%), dificultăți de somn (35%) și deteriorarea rutinei legate de masă (30%).“

Cum sunt afectați oamenii pe categorii de vârstă

În pandemie au fost afectate toate categoriile de vârste. Populația activă, definită preponderent de rolul profesional (munca reprezentând cea mai mare parte a rutinei zilnice), a devenit dezorientată, a trebuit să se adapteze la noile cerințe tehnologice și a devenit singură. Munca de acasă este lipsită de beneficiile muncii în comunitate, între colegi. Mai mult, rolurile de partener și părinte au devenit responsabilități permanente, suprapuse pe rolul profesional. Granițele au dispărut, gestionarea timpului a devenit aproape imposibilă, iar stresul și anxietatea resimțite de părinți se reflectă asupra copiilor. 

℗PUBLICITATE



Studiul menționat mai sus, derulat de ISTT, a arătat că „tinerii sunt un grup mai vulnerabil în fața dificultăților cauzate de pandemie. Un procent semnificativ mai mare de persoane cu vârsta între 18 și 29 de ani (față de populația generală) au declarat că au avut o deteriorare a rutinei legată de mișcare (76%), oboseală (55%), anxietate (48%), iritabilitate (39%), dificultăți de somn (55%) și deteriorarea rutinei legate de masă (55%).“

Cel mai vulnerabil grup rămân vârstnicii, cei care și anterior pandemiei erau o categorie mai izolată, mai puțin ancorată social, pentru care sprijinul celor apropiați (copii, familie) a fost sever diminuat, iar libertatea de mișcare pusă sub semnul precauției constante și a limitărilor drastice. Accesul la tehnologie este o opțiune mai puțin accesibilă, mijloacele de supraviețuire deseori precare, iar deznădejdea și neputința pun mai multă presiune pe viața interioară. 

Înmulțirea conflictelor ca indicator al suferinței psihice

Societatea a devenit mai divizată în ultimul an, împărțită între supraprotectori, echilibrați și cei aflați în negare. Între teorii conspiraționiste și încercarea autorităților de a stabili o ordine și disciplină au apărut confruntări, revolte, nevoia de sens. S-a accentuat conflictul cu autoritatea, au scăzut reglajele și capacitatea de autocontrol, determinate de durata îndelungată de menținere a regulilor și restricțiilor impuse. Oamenii au început să aibă nevoie de un termen limită, dovadă că prezența noii realități nu a fost pe deplin asimilată, menținându-se lupta pentru revenire, cu puțină investire în acceptare și adaptare la noua realitate.

Uneori, să știm că „o să treacă“ este un gând care ne ajută să tolerăm mai bine situația. Ce facem când nu știm nici când, nici dacă, nici cum o să treacă?

Veștile optimiste sunt cele legate de vaccinare, ca resursă a controlării perpetuării acestei probleme prin alte mijloace decât limitările excesive. Însă chiar și veștile optimiste nasc conflicte. Teama de boală devine teama de vaccinare, anxietatea se accentuează, iar refuzul soluțiilor medicale devine o barieră nouă între oameni deja distanțați.

Cel mai lung an fără îmbrățișări 

Nevoia de atingere există dincolo de orizontul conștient, suntem obișnuiți încă de la concepție să fim înconjurați de corpul mamei și ne definim prin conectare fizică. Nevoia de bază pentru supraviețuire, încă din copilărie, este atașamentul. În prezent, putem simți că ne lipsește ceva, fără măcar să conștientizăm lipsa atingerii. 

Atingerea joacă un rol important în sănătatea noastră fizică și psihică. Pentru diminuarea stresului și pentru calmare este deseori recomandată o îmbrățișare care să dureze măcar douăzeci de secunde. Deși nu realizăm, atunci când trăim alături de familie ne atingem de nenumărate ori pe parcursul unei zile. Iar dacă locuim singuri, atingerea vine din întâlnirile cu prietenii sau din vizitarea familiei. 

Prof. Francis McGlone, neurolog la Universitatea John Moores din Liverpool și lider în domeniul rolului afectiv al atingerii afirmă: „Când vorbim despre problema singurătății, ignorăm adesea ceea ce este evident: ceea ce oamenii singuri nu primesc este atingerea.“

Chiar dacă nevoia de atingere (sau conștientizarea ei) variază de la o persoană la alta, absența totală, mai ales sub impactul unor emoții puternice, contravine nevoilor noastre de autoreglare întipărite încă dinaintea dobândirii limbajului. Studiile demonstrează asocierea dintre lipsa atingerii și cote înalte ale anxietății.

Grija față de sine și puterea de a merge împreună mai departe

La un an de pandemie, printre cele mai importante lecții învățate se numără prioritizarea, conștientizarea nevoilor, rezolvarea problemelor ignorate anterior. Pandemia a servit și ca oglindă a vieții trăite, deseori în dezacord cu propriile valori sau nevoi. Resursele noastre interioare rămân ancora de care avem nevoie, cu orientare către adaptare și flexibilitate în fața schimbărilor. Uneori nu putem avea exact ce ne dorim, dar ne putem orienta către fragmente, către pașii mici pe care-i putem face în direcția dorită, astfel încât să nu ne privăm de orice sprijin exterior sau de alinarea stresului interior. Iar când realitatea interioară sau exterioară par să ne depășească, ar trebui să învățăm să cerem sprijin și să căutăm ajutor la specialiștii în sănătate mintală. Chiar dacă pandemia ne-a învățat să ne distanțăm fizic, nu înseamnă că trebuie să trecem prin toate acestea singuri. 

Iulia Barca

Sunt Iulia Barca și sunt psiholog clinician, în curs de formare în psihoterapia cognitiv-comportamentală și cu formare continuă în psihoterapia sistemică. Din 2013 am început să scriu texte despre sănătatea psihoemoțională, întrucât consider psihoeducația utilă și necesară tuturor. Timpul liber mi-l petrec citind, socializând, practicând yoga și mindfulness, deoarece, chiar dacă știm ce anume este folositor pentru noi, este important să și punem în practică.

Back To Top
Caută