Skip to content

E nevoie de un mare curaj pentru a deschide o conversație și a te scuza pentru o situație pe care ți-ai fi dorit s-o gestionezi altfel în trecut. Poate că nu dorim să fim intruzivi sau poate că suntem preocupați de felul în care vor fi primite scuzele noastre și de ce anume se va întâmpla după. Dacă cealaltă persoană nu aduce în discuție subiectul arzător, putem presupune că nici noi n-ar trebui s-o facem. Dar, așa cum ilustrează povestea lui Margaret, cel mai bine-ar fi să lași deschisă posibilitatea de a vorbi despre un comportament anterior pe care acum îl regreți.

Margaret avea o fiică, pe Eleanor – care era o mamă singură al cărui al doilea copil, Christian, murise când avea 16 zile, fără a fi apucat vreodată să părăsească spitalul. Margaret îi fusese de ajutor fiicei sale în nenumărate feluri, având grijă de băiețelul de 3 ani al lui Eleanor și ținând casa în timpul celor două săptămâni în care Eleanor locuise, practic, în spital.

În orice caz, la nivel emoțional, Margaret fusese absentă. Într-un adevărat stil britanic, ea avea față de greutățile vieții o atitudine de tip „fără haos, fără fasoane“ și o îndelungată tradiție culturală care suna cam așa: „nu te-agita, trudește din greu“. Își iubea fiica enorm, dar nu-și dorea s-o vadă pe Eleanor împotmolită în doliu. De asemenea, voia să-și îndepărteze propria mâhnire profundă. Din cauza acestei dorințe de a o proteja pe Eleanor și a se proteja pe sine, Margaret ratase ocazia de a-și exprima propria durere sau de a se întreba ce face fiica ei cu această pierdere profundă. În puținele ocazii în care o văzuse pe Eleanor plângând sau fiind deprimată, ea îi spusese lucruri de genul: „Fiul tău are nevoie de tine. Fii puternică pentru el.“

Zece ani mai târziu, prietenul și colegul de muncă al lui Margaret, Jorge, a avut un fiu care s-a născut fără viață. Cu totul de înțeles, pierderea lui a adus la suprafață durerea adânc îngropată a lui Margaret, în urma pierderii nepotului său, Christian, a cărui viață se sfârșise încă din fașă. Când a văzut uriașa revărsare de iubire de care avea parte Jorge și inima deschisă cu care primea el grija celor din jur, ceva s-a schimbat în Margaret. Pentru prima dată, s-a întrebat dacă procedase bine cu fiica ei, tratând moartea tragică a lui Christian așa cum o făcuse.

Curând după aceea, pe prima pagină a ziarului local a apărut un articol despre pierderile premature. Spre marea ei surpriză, Margaret și-a adunat curajul și a întrebat-o pe Eleanor dacă citise articolul. De asemenea, i-a mărturisit fiicei sale că se gândise la Christian în toți acei ani. Margaret a continuat prin a-i spune că regretă faptul că nu vorbise niciodată despre sentimentele ei – fiindcă nu știuse ce să spună și se temuse c-o va face pe Eleanor să se simtă și mai rău. I-a spus ce rău îi părea că nu-și luase răgazul de a discuta despre ceva atât de important – cel mai trist lucru care se întâmplase vreodată în viața lor.

℗PUBLICITATE



Răspunsul inițial al lui Eleanor fusese destul de previzibil. „Nu puteai face nimic, oricum“, i-a răspuns ea pe un ton plat. „Nu era ceva ce-ai fi putut să repari. Nu-ți face gânduri din cauza asta.“ Destul de vizibil, Eleanor era fiica mamei sale.

Adesea, cea mai interesantă parte a unei scuze constă în ceea ce se întâmplă după. Niciuna dintre ele n-a mai adus ulterior subiectul în discuție, dar Margaret mi-a spus că, după ce i-a trecut stinghereala inițială, s-a simțit mai bine că spusese ce avea pe suflet. Câteva luni mai târziu, în preajma comemorării morții lui Christian, Margaret a simțit dorința de a duce flori la mormântul lui Christian. Nu mai fusese acolo de la înmormântare. I-a spus în treacăt lui Eleanor ce avea de gând, iar aceasta i-a răspuns pe un ton firesc că și ea intenționa să facă un drum până acolo, așadar puteau să meargă împreună, dacă Margaret era de acord.

Abia când erau în drum spre cimitir, a aflat Margaret că Eleanor venise la mormânt de două ori pe an, în fiecare dintre ultimii zece ani. În vreme ce stăteau amândouă lângă micul mormânt al lui Christian, Margaret a început deodată să plângă în hohote. Valul de emoții a luat-o și pe ea prin surprindere, fiindcă niciodată nu plânsese moartea nepoțelului – și cu greu se poate spune că plânsese vreodată pentru ceva. Încă și mai neașteptat, Eleanor și-a pus brațele în jurul mamei sale și au plâns amândouă, împreună.

În cazul lui Margaret, să ceară iertare părea o inițiativă foarte riscantă. Crescuse într-o familie în care buna dispoziție fusese una dintre puținele emoții permise, în vreme ce competența și independența (ambele definind capacitatea de a nu avea nevoie de nimeni) erau poziționate imediat după credința în Dumnezeu. Să-și exprime regretul presupunea să-și arate vulnerabilitatea și să facă un mare salt în necunoscut. Nu avea niciun model de urmat în familie la care să se uite pentru îndrumare, așadar avusese nevoie de un mare curaj pentru a săpa un nou drum.

Comandă acum cartea „Psihologia iertării de Harriet Lerner, autor de bestseller-uri internaționale, și descoperă puterea iertării.

Pagina de Psihologie este o comunitate de psihologi, psihoterapeuți, psihiatri și oameni pasionați de psihologia relațiilor. Preocuparea față de cultivarea inteligenței relaționale, a sănătății emoționale și interpersonale este exprimată prin articole, evenimente și cărți de specialitate. Editura Pagina de Psihologie publică anual bestseller-uri naționale și internaționale. Iar contributorii noștri sunt specialiști cu experiență clinică și practică terapeutică. La secțiunea cursuri vă oferim atât activități educaționale online, cât și programe de formare continuă și complementară.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0