Nu de puține ori considerăm relațiile interumane ca fiind niște extensii ale sinelui nostru, împuternicindu-i astfel pe cei din jur să ne producă diverse stări emoționale. În realitatea noastră psihologică însă, un sine asumat folosește relațiile cu cei din jur pentru a readuce în plan conștient diverse aspecte ale sale care, în anumite etape ale vieții, au fost reprimate în favoarea manifestării celor dezirabile.
Cu alte cuvinte, oamenii din viața noastră nu au puterea de a ne face să ne simțim într-un fel sau altul, ci doar ne oglindesc acele fragmente ale sinelui nostru, adânc ascunse în subconștient și care nu-și doresc decât să iasă la lumină. În lipsa conștientizării lor, manifestarea se produce prin diverse mecanisme psihologice care și-au îndeplinit, cândva, rolul de apărare și ne-au ajutat să supraviețuim. Însă în etapa adultă, aceste mecanisme ne limitează manifestarea noastră deplină și ne sabotează atingerea potențialului nostru suprem.
Unul dintre cele mai frecvente mecanisme psihologice care se manifestă în viața de zi cu zi este mecanismul proiecției. Vedem în cei din jurul nostru atât aspecte ale sinelui nostru pe care le acceptăm pentru că suntem conștienți de ele, ne-au fost întărite și reconfirmate de-a lungul timpului, dar și aspecte reprimate la care am renunțat cu mult timp în urmă în procesul „negocierii“ pentru siguranța noastră.
Cu toate că este un concept psihanalitic, mecanismul proiecției a fost cunoscut și folosit de mai bine de două mii de ani în cultura eseniană. Cele șapte oglinzi eseniene reprezintă un instrument extrem de rafinat al mecanismului proiecției, ceea ce ne arată că omul a fost dintotdeauna preocupat de vindecare sufletească și evoluție spirituală. Aceste oglinzi explică modul în care ne reflectăm în oamenii din jur în moduri din ce în ce mai subtile, de la cele mai concrete și vizibile aspecte ale personalității noastre, până la cele mai camuflate nevoi de manifestare ale sinelui nostru lăuntric.
Ceea ce vezi în exteriorul tău este o reflexie fidelă a ceea ce ești tu în acel moment
Această oglindă reflectă într-un mod fidel natura noastră interioară dintr-un anumit moment dat. Dacă simțim bucurie, vom observa în jur mai degrabă oameni bucuroși și viceversa. Stresul meu interior îmi va scoate în față mai degrabă situații care mă provoacă și îmi generează și mai mult stres. Este o oglindă în care ne putem recunoaște destul de ușor și, desigur, putem s-o întoarcem imediat cu fața spre noi pentru a ne asuma responsabilitatea stării noastre interioare.
Atragem ceea ce judecăm
A doua oglindă ne învață să facem diferența dintre a judeca și a observa realitatea din jurul nostru. Spre deosebire de simpla observare a realității, atunci când judecăm, atașăm unei situații care se manifestă în viața noastră o conotație afectivă, menită să ne reflecte o valoare importantă pentru noi (cum este, de pildă, adevărul) și să respingem vehement opusul ei (minciuna). Judecând oamenii care nu se aliniază valorilor noastre înalte, nu facem decât să ne considerăm superiori acestora și să respingem diversitatea care se manifestă în întreaga viață. Lecția acestei oglinzi este să înlocuim judecata cu o curiozitate de a înțelege contextul în care se manifestă anumite comportamente.
Cea de-a treia oglindă ne arată ceva ce am pierdut sau la care am renunțat ori ne-a fost luat
În anumite etape ale vieții, ne e dat să simțim o atracție foarte mare față de o anumită persoană, atracție pe care o putem confunda cu ușurință cu dragostea la prima vedere. În realitate, ceea ce persoana respectivă ne reflectă nu este altceva decât o parte a sinelui nostru la care am fost nevoiți să renunțăm în trecut pentru a rămâne dezirabili în relații. Acea parte a sinelui nostru care nu și-a permis să se manifeste foarte multă vreme va atrage oameni care aparent ne completează. Însă ceea ce ne învață oglinda este că nimeni nu ne poate umple cu adevărat golul interior, responsabilitatea noastră fiind aceea de a face loc aspectelor lăuntrice abandonate și reprimate să se manifeste în viața de zi cu zi.
Reflexia unei iubiri uitate, sau a unei frici nevindecate
Printre primele lucruri pe care le învățăm când venim pe această lume este despre cum știu oamenii să iubească. Relația cu persoana noastră de atașament va rămâne pentru noi multă vreme matca la care ne vom întoarce mereu și mereu în toate relațiile noastre ulterioare. Dacă suntem printre norocoșii care au avut parte de un atașament securizant în care ne-am simțit văzuți și acceptați așa cum suntem, vom experimenta relații romantice satisfăcătoare. Însă, dacă am fost nevoiți să renunțăm la o parte din noi de teama că vom pierde relația, atunci cel mai probabil ne vom anula și în relațiile adulte, încercând să-i convingem pe cei din jur că merităm să fim iubiți pentru sacrificiul nostru. Această oglindă ne întoarce, așadar, la tiparele noastre de relaționare și ne invită să le vindecăm pe cele care ne împiedică să experimentăm bucuria relațiilor împlinite.
Oglinda unui aspect al mamei sau al tatălui care se manifestă
Deși considerăm inițial că ne îndrăgostim de partenerii noștri pentru calitățile lor deosebite, în scurt timp vom putea observa că, de fapt, jumătatea noastră are ceva din mama sau din tata. Dacă în prima parte a relației, în etapa de îndrăgostire, vom observa cu ușurință punctele forte ale partenerului, după aproximativ șase luni, ceva din ce face acesta în mod frecvent s-ar putea să înceapă să ne irite. Oricât vom încerca să corectăm acel comportament la partener, ar fi bine să înțelegem că sursa iritării este mai veche și se datorează neacceptării și respingerii unor aspecte ale părinților noștri. A ne întoarce înspre ei cu blândețe, acceptare și compasiune s-ar putea să aibă ca efect o diminuare a reflexiei acestei oglinzi.
Noaptea întunecată a sufletului și cucerirea întunericului din noi
Această oglindă vine să ne arate cât de mult timp am ignorat distorsiunile minții noastre pentru că am ales să ne complăcem în firimituri de realități și relații. Este o oglindă care ne aduce, uneori, în viață o situație limită menită să ne trezească și să ne pună pe drumul vindecării și al schimbării care nu exclude experimentarea durerii și a suferinței.
Oglinda conceptului de sine
„Cine sunt eu?“ este o întrebare care prinde glas în conștiința noastră de-a lungul diverselor etape de dezvoltare, generând adesea un tumult greu de stăpânit al căutărilor esenței noastre. Ecoul acestei întrebări se cuibărește confortabil în sufletul nostru în momentul în care reușim să ne îmbrățișăm atât esența divină, cât mai ales imperfecțiunea umană.
Articol publicat în Informația Zilei.