skip to Main Content
Chipurile Necunoscute Ale Depresiei Masculine

Chipurile necunoscute ale depresiei masculine

Cu ceva timp în urmă, circula pe o rețea de socializare un mesaj însoțit de două imagini. Prima dintre imagini înfățișa o femeie ghemuită, ținându-și capul în mâini și aflată într-o stare de vizibilă suferință. Sub această imagine se regăsea un text scurt: „Aceasta nu este fața depresiei“. A doua imagine îl înfățișa pe actorul Robin Williams, cunoscut în special pentru rolurile sale comice, afișând un zâmbet cald. Fotografia sa era însoțită de următorul text: „Aceasta este fața depresiei“.

Williams s-a sinucis în 2014, pe fondul unui episod de depresie, accentuat de instalarea unei forme agresive de demență. Așa cum v-ați dat seama, mesajul transmis era faptul că înfățișarea depresiei este înșelătoare, aceasta ascunzându-se în spatele celei mai cuceritoare veselii sau bune dispoziții. Un citat atribuit aceluiași Robin Williams este ilustrativ: „Cred că cei mai triști oameni întotdeauna se străduiesc cel mai mult să-i facă pe ceilalți oameni fericiți, deoarece ei știu cum e să te simți lipsit de orice valoare și nu doresc ca nimeni altcineva să se simtă astfel“.

Însă acest mesaj, care încearcă să deconstruiască un stereotip, poate fi la rândul lui înșelător. Și acest lucru se întâmplă pentru că depresia nu are un singur chip și nu se întâlnește doar cu anumite persoane. Ea poate apărea ca o tristețe sau neputință, în aceeași măsură care în care poate fi mascată, ascunsă în spatele umorului și al jovialității. Este adevărat că multe persoane care se luptă cu depresia încearcă să o ascundă, simțind cât de inconfortabile sunt stările lor pentru cei din jur sau făcând eforturi ca măcar ceilalți să fie fericiți. Există însă înfățișări ale depresiei care sunt mai puțin cunoscute, precum și etape sau momente din viața unei persoane în care aceasta are șanse mai mari să apară. Perioada de după naștere este o astfel de etapă. Dacă veți căuta informații pe internet folosind cuvintele cheie „depresie postnatală“ sau „depresie postpartum“, veți obține mii de pagini care descriu această stare sau, în forma ei agravată, condiție medicală. Probabil că nu veți fi deloc surprinși de faptul că peste tot se vorbește despre femei și mame. Mult mai surprinzător ar putea fi însă faptul că bărbații care devin tați prezintă un risc dublu de depresie față de restul populației. Ce înseamnă acest lucru? Potrivit unei meta-analize realizate de Paulson și Bazemore, care a luat în calcul 43 de studii realizate în diverse țări și care a fost publicată în 2010, 10,4% dintre bărbații care devin părinți sunt afectați de depresie în perioada prenatală sau postnatală. Cu alte cuvinte, 1 din 10 viitori sau proaspăt tătici se întâlnește cu depresia, înainte sau după nașterea propriului copil.

Știrea că așteptăm un copil și apoi venirea lui pe lume au fost două episoade importante care au marcat trecerea mea la statutul și rolul de tată. M-am întâlnit cu multă bucurie, multe momente fericite, pline de împăcare, liniște și mulțumire, în această perioadă. Am făcut cunoștință însă și cu nesiguranța mea, cu tristețea, cu amintiri dureroase, cu stări de nemulțumire și iritare, cu sentimentul de copleșire. La câteva luni după nașterea lui Simon, stările mele dificile au început să se accentueze. Voiam să fiu alături de copilul meu și partenera mea de viață, iar pentru a face acest lucru am decis să solicit concediu paternal. Voiam să fiu un tată bun și să-i ofer lui Simon tot ceea ce simțeam că mie îmi lipsise. În același timp, mă luptam cu sentimentul că ceea ce fac nu este suficient de valoros, că ar trebui să fiu în altă parte, realizând lucruri remarcabile. Simțeam că nu mai am timp pentru mine și proiectele mele „importante“ și că viața mea bine organizată s-a transformat într-un haos. În fața tuturor acelor lucruri care păreau a mi se întâmpla, mă simțeam neputincios. Am început să fiu bântuit tot mai mult de sentimente de nemulțumire, iritare și tristețe, de accese de furie, precum și stări de oboseală. Într-o zi, în care toate aceste trăiri m-au copleșit și în care mă luptam să găsesc motivația pentru a mă mișca, Simon a refuzat să mă mai privească. Modul în care el și-a întors întregul corp pentru a evita contactul vizual cu mine m-a făcut să cred că, pentru el, a privi în acele clipe chipul meu era un lucru mult prea dureros, un lucru de care trebuia să se protejeze întorcându-și privirea. Copilul meu a fost oglinda în care am văzut cu cea mai mare claritate fața depresiei mele.

Depresia nu este un lucru plăcut nici pentru cel care o trăiește, nici pentru cei din jurul său. Toți am prefera să fim înconjurați de fețe vesele și de bună dispoziție, nu de tristețe, neputință, vulnerabilitate, nemulțumire, iritare sau furie. Stările depresive ale celorlalți ne pot înfricoșa, ca și cum am lua contact cu o boală contagioasă. Ideea deschiderii unei conversații pe tema depresiei cu o persoană care pare a trece prin așa ceva ne poate paraliza. În cel mai bun caz, preferăm să îi descrețim fruntea cu niște glume sau să discutăm pe seama lucrurilor pozitive din viața lui. Atunci, asemeni lui Robin Williams, oamenii ajung să-și ascundă suferința și să afișeze o mască mai confortabilă pentru ceilalți.

Iar dacă depresia provoacă disconfort la modul general, atunci când este vorba despre un bărbat sau un tată, emoțiile și reacțiile celorlalți sunt și mai puternice. Acest lucru se întâmplă mai ales pentru că există anumite așteptări pe care familia și societatea la au de la un bărbat și un tată. Mai mult, există așteptări pe care însuși bărbatul le are de la el. Potrivit acestor așteptări, bărbatul, mai ales dacă este tată, trebuie să fie puternic, trebuie să-și susțină și să-și apere familia. Din punctul de vedere al societății în care trăim, nu există loc de vulnerabilitate în fișa postului său. Așa cum li se repetă de mici, băieții mari nu plâng. Băieții mari nu au voie să se arate vulnerabili. Însă experiența interioară a taților nu ține seama de aceste așteptări ale lor sau ale societății. Acestea nu fac decât ca, atunci când se întâlnesc cu simptomele depresiei, tații să se simtă și mai singuri, și mai izolați, și mai neputincioși. Iar depresia apare indiferent dacă ne-o dorim sau nu, indiferent dacă se potrivește sau nu cu rolul pe care-l avem în familie și în societate și indiferent dacă momentul pe care îl trăim este plin de motive de fericire sau nu. Revenind la meta-analiza realizată de Paulson și Bazemore, în intervalul de 3 – 6 luni de la naștere, riscul taților de a suferi de depresie ajunge la 25,6%, ceea ce reprezintă un sfert din numărul acestora. Practic, dacă cunoașteți patru tați, există șanse foarte mari ca unul dintre ei să se fi confruntat cu simptome depresive în intervalul de 3 – 6 luni de la nașterea propriului copil, chiar dacă nimeni nu le-a catalogat ca atare.

În cazul bărbaților, depresia poate fi mult mai greu de identificat, aceasta luând forme înșelătoare. Majoritatea dintre noi asociază depresia postnatală cu stări copleșitoare de tristețe, cărora li se adaugă episoade de plâns, stări de anxietate sau oboseală. Însă simptome precum tristețea sau episoadele de plâns sunt de cele mai multe ori caracteristice doar mamelor. Un studiu realizat în Canada (și publicat de Letourneau et al.) în 2012 a arătat că, spre deosebire de mame, simptomele depresive ale taților se apropie mai mult de furie și anxietate. Chipurile depresiei în cazul bărbaților pot lua forma iritării, a nesiguranței, a dificultății în a lua decizii și a retragerii din situațiile sociale. Atunci când tații participanți la studiu au avut lângă ei o parteneră afectată de depresie, aceștia au vorbit despre stresul și oboseala provocate de responsabilitățile sporite și au descris sentimente de frustrare, furie și resentimente. Mai mult, s-au arătat oarecum dispuși să ceară ajutor. Un alt lucru observat de studii în cazul bărbaților este faptul că și aceștia se pot confrunta cu depresia în perioada de viață intrauterină a copilului.

Stările cu care eu m-am întâlnit sau cele despre care vorbesc tații care și-au împărtășit experiența în cadrul diverselor studii sunt înșelătoare – și pentru că fiecare dintre noi se întâlnește cu ele mai mult sau mai puțin. Fiecare dintre noi a fost furios, nemulțumit sau anxios la un moment dat. Despre o durere de cap știi când începe și e destul de ușor să-ți dai seama când ea s-a sfârșit. Însă e mult mai greu să fii conștient de momentul în care o stare de iritare sau de oboseală persistentă devine simptomul unui episod depresiv. Stările respective pot dura câteva zile și pot trece fără să facem nimic deosebit.

Atunci când simptomele depresive durează mai mult de două săptămâni și afectează capacitatea de a ne conecta cu cei din jur, de a funcționa optim și de a ne bucura de viață, ignorarea lor implică o serie de pericole. Unele dintre acestea vin mascate sub forma unor comportamente acceptate și apreciate social, așa cum este atenția acordată vieții profesionale. Unii bărbați pot ajunge să petreacă tot mai mult timp la locul de muncă, după nașterea propriului copil. Acesta poate rămâne pentru ei un loc sigur și predictibil, în care ei se simt în continuare competenți și, poate, protejați de emoțiile puternice aduse la suprafață de schimbarea apărută în viața lor. Însă un dezechilibru puternic între timpul acordat familiei și cel acordat profesiei înseamnă mai puține oportunități de conectare cu partenerul de viață și cu propriul copil. Alte comportamente, precum consumul de alcool sau angajarea în comportamente riscante, au de asemenea efecte negative pe termen lung.

Suferința interioară poate culmina cu apariția gândurilor suicidare, iar efectele negative ale depresiei se propagă în întregul sistem familial, afectând fiecare membru al familiei. Se înregistrează o creștere a stresului resimțit în cuplu și a riscului de separare. Crește riscul de abuz și neglijare a copiilor. Studiile arată că depresia în rândul taților conduce la scăderea frecvenței interacțiunilor cu propriul copil. Un studiu publicat în 2011 și realizat de Davis și colaboratorii săi a arătat că, în Statele Unite, tații depresivi sunt de 4 ori mai înclinați să-și lovească propriul copil și că mai puțin de jumătate dintre ei le citesc copiilor în vârstă de 1 an. Un alt studiu, realizat de această dată în Marea Britanie, de Ramchandani și colegii săi și publicat în 2005, a arătat că, pe termen lung, depresia tatălui se asociază cu dificultăți emoțional-comportamentale ale copilului, hiperactivitate și probleme de conduită în intervalul 3 – 5 ani. În același timp, tații sunt cei care pot identifica cel mai rapid instalarea unui episod depresiv postpartum la mamă și pot oferi suportul necesar atât ei, cât și copilului. Un tată conștient poate deveni un tampon, un factor de protecție a nou-născutului în fața efectelor depresiei materne. Acest lucru se poate întâmpla însă doar atunci când el însuși este eliberat de greutatea simptomelor depresive.

Depresia nu este însă o condamnare pe viață. Poate fi greu de evitat, în special în anumite condiții de viață sau dacă există un anumit istoric personal. Există însă lucruri care pot fi făcute, pentru a ne asigura o adaptare mai ușoară după nașterea copilului sau pentru a ne recupera tonusul atunci când depresia ne-a golit de energie. În primul rând, cred că ne este de ajutor să fim informați, să cunoaștem riscurile și să ne setăm așteptările cât mai aproape de realitate. Un tată participant la un studiu realizat în Canada declara: „Cu cât știi mai multe despre depresia postnatală, cu atât ai mai multe șanse să fii conștient de ceea ce se întâmplă și să fii capabil să acționezi“. Cred că e important să știm că după nașterea copilului nu vor curge râuri de lapte și miere. Într-un anumit moment ne putem simți în al nouălea cer, iar câteva ore sau zile mai târziu ne putem simți copleșiți, epuizați, furioși, nemulțumiți, nesiguri, triști, iritați. Toate aceste stări pot deveni mai acute sau se pot croniciza, dacă și partenera noastră este afectată de depresie postnatală. Un studiu publicat de Edward și colegii săi în 2015 a arătat că depresia postnatală a mamei prezice cel mai bine apariția depresiei în cazul taților. În unele studii, jumătate dintre partenerii mamelor afectate de depresie au prezentat la rândul lor simptome.

Calitatea relației cu partenerul de viață este un element care cântărește greu în balanța sănătății noastre psihice. Mama copilului meu a făcut eforturi mari pentru a încerca să rămână alături de mine, atunci când îmi era greu să îmi controlez accesele de furie sau iritare, iar pentru acest lucru îi sunt extrem de recunoscător. Cu toate acestea, interacțiunile pozitive dintre noi, capacitatea de conectare, de a răspunde cu căldură și acceptare s-au redus considerabil în acea perioadă. Și acest lucru s-a întâmplat nu doar pentru că îmi era mie greu. Nopțile nedormite, grijile de tot felul legate de copil, schimbările la nivel biologic sunt greutăți care apasă greu pe umerii mamelor. În acele momente, a fost important pentru noi să nu uităm că, așa cum John Gottman formulează foarte plastic într-una dintre cărțile sale, „suntem toți în aceeași oală“. Însă bunăstarea noastră psihică și starea relației de cuplu pot deveni și mai precare (fie înainte, fie după nașterea copilului), dacă în plus ne luptăm cu dificultăți financiare, dacă ne îngrijorăm pentru veniturile familiei și, mai ales, dacă nu avem un loc de muncă. Un istoric personal ce include episoade de depresie sau anxietate este un alt element care ar trebui să ne pună pe toți în gardă. Unele studii asociază episoadele depresive și cu vârsta la care devenim tați. Un tată prea tânăr sau cu o prea vârstă înaintată poate prezenta un risc mai mare de depresie.

Odată cunoscuți factorii de risc și simptomele, ne putem gândi la soluții. Alături de sprijinul primit din partea partenerei mele, mi-au fost de ajutor posibilitatea de a face mișcare și relația cu un psihoterapeut. Plimbările cu bicicleta sau serile în care reușeam să ajung la bazinul de înot mă încărcau cu energie. Am fost suficient de norocos să am lângă mine un psihoterapeut care m-a primit cu acceptare și compasiune și care m-a ajutat să explorez cauzele depresiei, să înțeleg ce se întâmplă cu mine și de ce. Există însă și alte moduri de a-ți asigura sprijinul necesar, atunci când golul interior pare imposibil de străbătut sau umplut. Uneori, poate fi de ajutor să vorbești cu partenerul de viață ori să găsești membri ai familiei sau prieteni care te pot asculta fără să te judece sau să se grăbească spre tine cu sfaturi. Grupurile de suport pentru tați – în care aceștia pot vorbi despre dificultățile întâmpinate și își pot împărtăși experiența proprie – sunt, de asemenea, utile. Poți încerca să dormi mai mult, chiar dacă acest lucru înseamnă să ceri ajutor pentru îngrijirea copilului. Poate fi de ajutor și să vezi realist ce poți face și de nu, așa încât să renunți la responsabilitățile mai puțin importante. Însă, dacă stările tale se agravează, ar fi bine să consulți un medic psihiatru. Medicația te poate ajuta să depășești momentele cele mai dificile ale procesului de adaptare la noua realitate.

Nu cred că depresia este ceva ce trebuie tratat cu lejeritate. Un studiu publicat de Lorenzetti și colegii săi în 2009 a confirmat faptul că tulburările depresive majore implică modificări considerate patologice ale structurilor neuronale, în special cele corticale și ale sistemului limbic. Cu alte cuvinte, depresia modifică structura creierului nostru, iar acest lucru se întâmplă mult mai vizibil în cazul formelor severe sau persistente în timp. Însă nimic din ceea ce simțim nu se întâmplă fără un rost. Karla McLaren, în cartea sa, The Language of Emotions, vorbește despre depresie ca fiind „strălucitorul semn STOP al sufletului“. McLaren detaliază: „Ascultă cu atenție. Există întotdeauna un motiv bun pentru care energia și curgerea ei îți golește psihicul, fie că e vorba despre sănătatea ta, chimia creierului, injustiția, relațiile, cariera sau vechile traume“. Da, depresia ne poate spune că e timpul să ne oprim și să petrecem timp cu noi și nevoile noastre. Pentru mine, explorarea depresiei a însemnat acceptarea faptului că sunt vulnerabil, că în mine există un copil care poartă pe umeri o imensă suferință și care are nevoie de atenția și afecțiunea mea – în aceeași măsură în care Simon are nevoie de aceste lucruri. Iar atunci când am reușit să-mi ofer mie atenție și afecțiune, am reușit să i le ofer și lui Simon.

Uitându-mă în urmă, simt că depresia cu care m-am întâlnit nu a fost o boală de care să scap sau cu care să mă lupt, ci o oportunitate de a mă întâlni cu mine însumi.

Gabriel Panțiru

Student al Facultății de Psihologie și Științele Educației, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, am pornit alături de terapeutul meu pe drumul către reîntregirea mea și către ceea ce Jung numește realizarea Sinelui. Sunt atras și ajutat de psihologia analitică a lui C.G. Jung, de teoria relațională IMAGO și de psihologia și meditația budistă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută