fbpx
skip to Main Content

Când suntem pregătiți pentru căsătorie? Bună întrebare, nu? Dacă stau bine să mă gândesc, cred că este una dintre acele întrebări al cărui răspuns a variat întotdeauna în funcție de valorile societății din vremea respectivă. Îmi amintesc perfect de copilăria mea și de zilele de vară în care cotrobăiam prin dulapurile bunicii ca să găsesc albumul cu pozele lor de nuntă. Dar ce mi-a rămas și mai bine întipărit în minte a fost prima mea lecție (aproape conștientă) despre relațiile de iubire și, implicit, căsătorie. Pe scurt, din perspectiva bunicii mele, răspunsul la întrebarea „De ce te-ai căsătorit cu bunicul?“ a fost legat de îndeplinirea unor criterii și etape financiare și sociale: să ai o casă pe numele tău, câteva vaci și un lot de pământ în posesia ta. Ei bine, toate aceste criterii legate de statut, siguranță financiară, asigurarea bunurilor prin asocieri convenabile între familii, toate se aliniau ca răspuns colectiv al societății de la vremea respectivă.

Dar, odată cu influența ideologiei romantice, acestea s-au transformat în concepte mult prea rigide, reci și calculate. Astfel că accentul s-a mutat asupra emoțiilor și s-a ajuns să se considere că e important să simți calea corectă atunci când vine vorba de căsătorie; iar „simțămintele“ corecte includeau sentimentul că celălalt este „persoana potrivită“, că vă înțelegeți perfect unul pe celălalt sau că nu mai există atracție sexuală față de nimeni altcineva. Ca să fiu sinceră, de multe ori mi-ar plăcea ca lucrurile să fie atât de simple atunci când vorbim despre relațiile romantice și cred că nu sunt singura. Evident, aceste noi credințe au fost acceptate cu brațele deschise și de creierul nostru, care are mare nevoie de siguranță, stabilitate și predictibilitate; așa că ideea de a găsi persoana potrivită pentru tine a oferit o poveste cu care creierul s-a simțit suficient de confortabil.

Deși emoționantă, toată această ideologie romantică s-a dovedit a fi o rețetă aproape sigură pentru eventuala dizolvare a căsătoriilor, provocând ravagii în viața emoțională a milioane de cupluri bine intenționate. Și iată-ne aici, prinși între o grămadă de întrebări și incertitudini și măcinați de dorința unei iubiri romantice eterne. Mă simt îndatorată de toate aceste întrebări, care îmi calcă, de multe ori, pragul cabinetului de terapie, așa că, în rândurile ce urmează, voi propune un set foarte diferit de principii care să indice când doi oameni ar trebui să se considere pregătiți pentru pasul căsătoriei. Ideile pe care urmează să le prezint se regăsesc și în articolele lui Alain de Botton, Harville Hendrix sau Esther Perel

În baza cercetărilor pe care le-am făcut, e posibil să fim pregătiți pentru căsătorie atunci când: 

1. Când renunțăm să mai căutam zei în loc de oameni 

Nu este suficient doar să recunoaștem la modul general că persoana cu care ne căsătorim este departe de a fi perfectă. De asemenea, ar trebui să înțelegem în mod specific care sunt aceste imperfecțiuni: în ce măsură sunt ele enervante sau chiar insuportabile pentru noi, în ce măsură sunt dificile, iraționale și care sunt acelea care, de cele mai multe ori, ne sunt fie imposibil de conceput, fie dificil de simpatizat cu ele. Iar de aici, mi-ar plăcea să ne reamintim că tot ceea ce am spus în rândurile de mai sus se aplică fiecăruia dintre noi. Suntem o specie imperfectă și defectuoasă. Nu vreau să par prea filozofică în discurs, dar cred că de multe ori, în goana noastră după perfecțiune, uităm că fiecare persoană pe care am întâlni-o într-un context romantic ar fi radical imperfectă într-un mod particular. Mai exact, ceea ce vreau să spun este că e important să trecem peste ideea că lucrurile ar fi ideale cu orice altă persoană sau partener și să recunoaștem că există doar o căsătorie suficient de bună, dar în niciun caz una perfectă.

2. Când realizăm că niciunul dintre noi nu este cu toată țigla pe casă

Lucrul ăsta este destul de contraintuitiv pentru că de cele mai multe ori ne este mai la îndemână să spunem „ceilalți, nu eu“. Dar maturitatea se bazează pe un simț activ al propriei nebunii, care de cele mai multe ori ne face să simțim rușine și jenă față de propria persoană; iar dacă nu mai simțim, din când în când, aceste emoții, asta se întâmplă, probabil, doar pentru că avem o capacitate periculoasă de memorie selectivă.

3. Când suntem pregătiți să oferim iubire fără să ne încăpățânăm doar să cerem…

Ei bine, iată că am ajuns la unul dintre principiile pe care încerc să le transform într-o lentilă prin care să pot privi atât cuplurile cu care mă întâlnesc în cabinet, cât și propria relație de cuplu. Atât din perspectiva profesională, cât și din cea personală, recunosc că este nevoie de multă cunoaștere și acceptare de sine pentru a putea să oferi iubire persoanei de lângă tine. Suntem ființe egoiste, iar asta face ca încercarea de a ne pune pe locul doi să fie mult mai provocatoare.

Însă, revenind la principiul de mai sus, vorbim, în mod confuz, despre iubire ca despre un lucru și nu discernem între cele două varietăți care se află sub acest cuvânt: „a fi iubit“ și „iubitor“. Astfel că ar trebui să ne căsătorim când suntem pregătiți să îmbrățișăm rolul de iubitor față de partenerul nostru, iar unul dintre aceste semne este chiar momentul în care devenim conștienți de fixația noastră față de dorința de a fi iubit (de a primi și nu de a dărui).

Dar haideți să vedem care este, mai exact, treaba cu „a fi iubit“ și de ce o privim ca pe o normă? Ei bine, creștem alături de părinții care ne sunt „la îndemână“ pentru a ne consola, ghida, distra, hrăni, curăța și pentru a ne rămâne mereu aproape. Părinții nu dezvăluie cât de des au luptat împotriva lacrimilor și de câte ori au fost prea obosiți ca să își mai scoată hainele după o zi alături de cel mic. Astfel că avem parte, aproape în totalitate, de o relație non reciprocă, în care părintele iubește, dar nu așteaptă nimic în schimb. Așa că părintele și copilul pot iubi amândoi, dar fiecare dintre aceștia se află la un capăt al axei foarte diferit. De aceea, la vârsta adultă, când începem să tânjim după iubire, ceea ce vrem să spunem în principal este că vrem să fim iubiți așa cum am fost cândva de părinții noștri sau de persoanele semnificative pentru noi. Practic, la maturitate ne dorim să recreăm ceea ce am simțit în copilărie ca fiind iubire; într-o parte inconștientă a minții noastre, ne imaginăm pe cineva care ne va înțelege nevoile, ne va aduce ceea ce dorim, va fi extrem de răbdător și va acționa altruist.

℗PUBLICITATE



Însă pentru ca o căsnicie și o relație să funcționeze este important să pășim cu fermitate din zona de copil și să intrăm în rolul de părinte. Da, știu, poate să sune puțin bizar, însă rolul acesta de părinte în relația de cuplu presupune să fim dispuși să ne subordonăm propriile cereri și preocupări în fața nevoilor persoanei iubite. Acest schimb se bazează, în mod evident, pe reciprocitate. 

În momentul în care realizăm că iubirea are la bază dăruire, atenție și prezență față de partener, suntem cu un pas mai aproape de căsnicie.

4. Când sarcinile administrative nu par o experiență traumatizantă

Da, sunt perfect conștientă că nu sunt deloc incitante sau glamorous! Ideologia romantică ne face să privim instinctiv căsătoria strict în termeni de emoții. Dar ceea ce face un cuplu de-a lungul unei vieți poate fi comparat cu funcționarea unei afaceri. Partenerii sunt nevoiți să gătească, să repare, să arunce punga de gunoi, să se angajeze, să se împace și să facă bugetul casei, iar în viziunea actuală niciuna dintre aceste sarcini nu se încadrează în conceptul „romantic“. Astfel că cei obligați să le facă se simt adesea frustrați sau consideră că ceva nu funcționează în relația lor. 

Și totuși, aceste sarcini administrative, care în aparență ne izgonesc din tărâmul relațiilor romantice, sunt ceea ce este cu adevărat romantic în sensul propice de susținere a iubirii; cele care ar trebui interpretate ca fiind piatra de temelie a unei căsătorii de succes. Iar acum intuiesc un mare DE CE? Ei bine, în ultima vreme vorbim tot mai des despre apreciere și empatie, iar aceste sarcini administrative transmit în mod indirect partenerului și spațiului relațional sentimentul de implicare, de grijă și de siguranță în mod constant.

5. Când realizăm că nu trebuie să fim 100% compatibili

Aici o să am nevoie de puțin ajutor din partea cercetătorilor Hunt și Hendrix, deoarece la acest capitol am întâlnit extrem de multă reticență. În cartea lor, Împreună la bine și la greu. 10 adevăruri salvatoare pentru relația de cuplu, cei doi cercetători susțin că incompatibilitatea constituie fundamentul unei relații și că această compatibilitate după care tânjim este premisa pentru plictiseală. De asemenea, Hunt și Hendrix susțin faptul că oamenii vor să creadă că s-au îndrăgostit de cineva care le seamănă foarte bine, dar adevărul este că suntem atrași de oameni care sunt, în anumite feluri, complet opuși nouă.

Viziunea romantică a căsătoriei subliniază că persoana potrivită este acel cineva care împărtășește gusturile, interesele și atitudinile noastre generale față de viață. Pe termen scurt, este perfect în regulă. Dar pe o perioadă extinsă, relevanța acestui aspect dispare dramatic, deoarece inevitabil apar diferențele, iar în aceste situații „partenerul potrivit“ este acea persoană care poate negocia diferențele într-un mod inteligent și empatic.

Astfel că mai valoroasă decât ideea de complementaritate perfectă este capacitatea de a tolera diferența – adevăratul criteriu al „persoanei potrivite“. Compatibilitatea este o realizare a iubirii și nu o condiție a acesteia.

În concluzie, ce am încercat să spun cu acest articol este că a sosit momentul să înlocuim această viziune romantică a căsătoriei bazată pe idealism și intuiție și să învățăm să exersăm și să construim o relație și o căsătorie. Spor la construit și exersat! Iar dacă aveți nevoie de și mai multe informații, vă recomand cărțile lui Alain de Botton.

Diana Lupu

Diana Lupu este absolventă a Facultății de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napca și Masterandă în cadrul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației Universitatea din București în cadrul programului de master Formarea Formatorilor. De asemenea este colaboratoare Social Media pentru publicația A List Magazine.

Back To Top
Caută