„Când ai început grădinița, educatorii și părinții tăi nu se așteptau ca tu să fii responsabil pentru propria învățare. Nici un părinte cu capul pe umeri nu i-a spus vreodată copilului său de cinci ani: «Educatoarea ta îmi spune că nu te străduiești suficient cu învățarea culorilor. Și nici la pictatul cu degetele nu-ți prea dai silința. Nu văd de ce aș mai continua să-ți plătesc grădinița dacă ție nu-ți pasă deloc să înveți!». Evident, era responsabilitatea educatorilor să creeze un mediu cât mai propice învățării. Odată cu începutul adolescenței, școala s-a transformat într-un mediu în care tu ai avut o responsabilitate mult mai mare pentru propria învățare. Profesorii predau materia în timp ce tu luai notițe; acasă, citeai din manuale, îți făceai temele și studiai pentru teste. Acest format însemna că profesorii tăi se așteptau ca tu să știi cum: să stabilești priorități și să-ți planifici programul; să citești individual un conținut dificil; să eviți procrastinarea; să memorezi informații; să eviți distragerile; să decizi când ai studiat suficient; să demonstrezi ceea ce știi la un test; să-ți gestionezi emoțiile, precum anxietatea, care interferează cu învățarea. Și dacă n-ai fost capabil de toate aceste lucruri? Ei bine, a fost doar problema ta, nu a profesorului. Pe scurt, toți așteptau de la tine să fii un elev autonom.“
Citatul de mai sus se găsește în deschiderea cărții lui Daniel T. Willingham – Outsmart Your Brain. Why Learning Is Hard and How You Can Make It Easy, o carte care ne învață cum… să învățăm. Pentru că, așa cum sugerează și autorul, toată lumea are pretenția de la noi să știm cum să învățăm, dar nimeni nu ne învață cum să facem asta. Iar ca să știm cum să învățăm, ar trebui să înțelegem în primul rând:
Ce presupune procesul de învățare
Pe scurt, învățarea este procesul prin care dobândim noi înțelegeri, cunoștințe, comportamente, abilități, valori, atitudini și preferințe. Sunt înzestrați cu capacitatea de a învăța oamenii, animalele și, după cum ne dovedește evoluția recentă a tehnologiei, și unele mașini; există, de asemenea, dovezi că ar exista un anume fel de învățare și la anumite plante. Unele învățări sunt imediate, induse de un singur eveniment (de exemplu, atunci când te arzi la contactul cu o suprafață încinsă, înveți să o eviți), dar multe abilități și cunoștințe se acumulează din experiențe repetate. Schimbările induse de învățare durează adesea toată viața și este greu să distingem materialul învățat care pare a fi „pierdut“ de cel care nu poate fi recuperat.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Învățarea umană începe încă de la naștere (există dovezi care susțin că începe chiar înainte de naștere, dacă ne gândim la nevoia unui embrion de interacțiune și de mișcare în mediul intra-uterin) și continuă până la moarte, ca urmare a interacțiunilor continue între oameni și mediul lor.
Învățarea poate apărea ca rezultat al obișnuinței, al condiționării clasice, al condiționării operante sau ca urmare a unor activități mai complexe, cum ar fi jocul. Învățarea poate avea loc conștient sau fără conștientizare. Există dovezi că învățarea comportamentală umană prenatală, manifestată prin obișnuință, a fost observată încă de la 32 de săptămâni de sarcină, ceea ce indică faptul că sistemul nervos central este suficient de dezvoltat și pregătit pentru ca învățarea și memoria să apară foarte devreme în dezvoltare.
Mulți teoreticieni au ajuns la concluzia că, în copilărie, joaca este principala formă de învățare. Prin intermediul jocului, copiii experimentează lumea, cum să interacționeze cu ea și care îi sunt regulile. Jocul este esențial pentru dezvoltarea copiilor, deoarece aceștia dau sens mediului lor prin jocuri educaționale. Jocul este nu doar prima formă de învățare a limbajului și de comunicare, ci și etapa în care copilul începe să înțeleagă regulile și simbolurile. (Mai multe despre importanța jocului în procesul de învățare și în dezvoltarea cognitivă a copiilor poți citi în cartea expertei americane în educație Madeline Levine, Parenting pentru succes).
Dar atunci când depășim etapa în care învățăm jucându-ne, cum învățăm, de fapt?
Ne învață oare cineva asta? Sau suntem autodidacți și totul este un proces de încercare și eșec? Cu mult umor, Daniel T. Willingham notează în introducerea cărții cu care am început acest articol: „Creierul tău nu vine la pachet cu un manual de utilizare. Învățarea independentă necesită multe abilități separate și ai nevoie de cineva care să te învețe cum înveți. Cel mai probabil, nimeni n-a făcut-o. Sondajele făcute în rândul elevilor și studenților arată că marea majoritate dezvoltă propriile strategii de studiu și de evitare a procrastinării. Dar strategiile cu care vin, de obicei, nu sunt foarte eficiente.“
Așa că hai să parcurgem împreună varianta mult prescurtată a ghidului de învățare propus de Daniel T. Willingham:
1. Cum să înțelegi un curs sau o prelegere
De obicei, în timpul unui curs, creierul tău este pregătit să recepteze informația în mod linear, așa cum ai primi informațiile de la un prieten (prin urmare, vei rata informațiile mai profunde sau cu un grad de complexitate mai mare). Cum rezolvi asta? Pregătește-te pentru această diferență: livrarea ierarhizată a informației din partea profesorului versus receptarea ta, de tip linear. Identifică întrebarea și concluzia propuse de profesor, adică cei doi poli care dau structură cursului. De obicei, profesorul va prezenta la începutul întâlnirii un foarte scurt rezumat al subiectului abordat, așa că fii prezent: nu întârzia, nu vorbi cu colegul de bancă, nu sta cu ochii în telefon. În plus, urmărește indiciile verbale livrate de profesor, care-l ajută să ierarhizeze informația („Al doilea motiv pentru…“, „Asta ne duce către următoarea întrebare…“, „Acum știm că…“, „Să privim asta dintr-o perspectivă diferită…“). În egală măsură, urmărește indiciile non-verbale: pauzele în discurs, momentele în care profesorul se oprește să-și consulte notițele – toate acestea semnalează epuizarea unui subiect și trecerea la unul nou. După curs, consultă materialul scris oferit de profesor sau manualul, care te vor ajuta să fixezi informația. Și nu uita: prezența la un curs nu înseamnă că ești un ascultător pasiv, ci (și) că gândești și ierarhizezi informația care ți se livrează, așa că nu ezita să pui întrebări!
2. Cum să-ți iei notițe
℗PUBLICITATE
Să-ți iei notițe într-un mod eficient presupune un proces riguros de selecție, susținut de capacitatea de a face compromisuri înțelepte. Cu alte cuvinte, asta înseamnă să evaluezi conținutul prezentării din punctul de vedere al relevanței, astfel încât să poți decide ce să incluzi în notițe și ce să omiți, să decizi cum să parafrazezi ideile din prelegere, să scrii sau să introduci notițele în laptop, să-ți muți privirea între foaia de hârtie sau laptop și profesor, să coordonezi toate aceste procese și să decizi cât timp aloci fiecăruia dintre ele.
Tentația este să încerci să scrii cât mai rapid, în detrimentul înțelegerii. Pe principiul: „Sunt conștient că nu înțeleg chiar totul acum, dar măcar scriu și o să-mi bat capul mai târziu cum fac să și înțeleg ce am scris.“ Cum rezolvi asta? Stabilește-ți o strategie, astfel încât să echilibrezi volumul de atenție pe care-l dedici scrisului și cel pe care-l dedici înțelegerii. Strategia corectă este dictată, de cele mai multe ori, de natura și conținutul cursului. Pe cât posibil, încearcă să fii cât mai ordonat atunci când scrii și nu te baza pe schimbarea culorilor (pentru definiții, enumerări), pentru că asta îți consumă timp. Un sfat util este să folosești abrevieri.
3. Cum să studiezi pentru examene
Dacă până acum ne-am ocupat de pregătire, acum vom trece propriu-zis la studiu. Iar studiul se bazează foarte mult pe memorie. David T. Willingham susține că memoria este reziduul gândirii, iar organizarea ajută cel mai mult memoria. La acestea se mai adaugă și un al treilea principiu: sondarea periodică îmbunătățește considerabil memoria. Atunci când te apuci propriu-zis de studiu, ține minte că creierul tău va încerca să pună în aplicare tehnicile cele mai facile și care par să conducă cel mai ușor la succes. Cum rezolvi asta? Folosește tehnici care potențează organizarea memoriei pe termen lung, încearcă să înțelegi întotdeauna ceea ce memorezi și testează-ți cunoștințele după fiecare calup de informații acumulate sau memorate.
Cele mai folosite practici de studiu sunt: repetarea informațiilor (în gând sau cu voce tare), citirea notițelor, citirea materialului din manual, transcrierea notițelor, sublinierile, rezumarea notițelor, coloratul, testările parțiale. Din păcate, unele sunt mai puțin eficiente decât altele. Cel mai eficient mod de a reține informațiile este de a te gândi și de a le înțelege sensul, iar apoi de a face conexiuni între ele. Cu alte cuvinte, trebuie să înțelegi informațiile și să le poți pune într-un context, să reușești să le organizezi și apoi să încerci să umpli golurile pe care le ai în înțelegerea lor.
4. Cum să-ți planifici munca
Oricât ar părea de surprinzător, foarte mulți dintre noi nu-și planifică munca, ci pur și simplu funcționează pe principiul „fac ce vine la rând“. Prin urmare, este important să știi să-ți stabilești prioritățile și apoi să estimezi corect cât timp îți va lua o anume activitate. Iar exemplele de estimare incorectă sunt multiple și răsunătoare. (De exemplu, opera din Sydney trebuia să fie inaugurată în 1963 și să coste șapte milioane de dolari. În realitate, a fost dată în funcțiune zece ani mai târziu și a costat 102 milioane de dolari). Evident că managerii de proiect nu sunt niște incompetenți, ci doar sunt mult prea încrezători că soluțiile lor la problemele dificile pe care este posibil să le întâmpine nu vor da greș. În plus, oamenii au tendința să ignore o problemă dacă șansele ca ea să apară sunt foarte mici (și, evident, pot apărea o mulțime de complicații în cadrul unui proiect complex). În realitate, este puțin probabil ca vreuna dintre ele să și apară, așa că le ignorăm pe toate; dar luate împreună, este foarte posibil ca una dintre ele chiar să ne încurce planurile. Soluția este relativ la îndemână: dacă accepți că este posibil să apară o problemă neprevăzută, îți aloci mai mult timp. Tradus în concret, asta înseamnă că-ți faci un obicei din a nota ce ai de făcut și de a-ți verifica periodic lista. Practic, îți stabilești un set de obiceiuri simple prin care te asiguri că știi ce ai de studiat și, mai ales, până când. Iar asta înseamnă că în loc să-ți planifici să lucrezi un anume timp la un proiect, îți planifici să muncești zilnic o perioadă consistentă de timp.
5. Cum să-ți gestionezi anxietatea
În viața de zi cu zi, o doză de anxietate nu este doar normală, ci și utilă. Anxietatea te pregătește de acțiune prin mobilizarea corpului în ceea ce se cheamă reacția de tip „fugi sau luptă“. Uneori are rolul de a te informa, atunci când corpul îți semnalează un pericol, prin reacțiile sale (cum ar fi pulsul accelerat), înainte de a fi pe deplin conștient de existența unei amenințări. Anxietatea îți semnalează că există o problemă, astfel încât să poți scana mediul înconjurător pentru a afla mai multe despre ea. Atunci când te gândești la anxietate și studiu în aceeași propoziție, primul gând care-ți vine în minte este cineva care cunoaște materia pentru un examen, dar care e foarte posibil să-l pice din cauza emoțiilor. Anxietatea este normală înainte de orice testare; anormală este, însă, senzația de copleșire, nu doar atunci când dai un test, ci și când citești sau îți iei notițe pentru acel test.
Anxietatea devine toxică sau dăunătoare atunci când îți consumi timpul sau energia verificând ce e în jurul tău în căutarea unor amenințări care, de fapt, nu sunt și n-au fost niciodată acolo.
Cum faci să scapi de anxietatea legată de examene și teste?
- Trece-ți în revistă reușitele anterioare. Amintește-ți că te-ai mai confruntat cu situații similare în trecut și le-ai făcut față cu brio! Este posibil să te fi simțit inconfortabil atunci, dar poți să o faci din nou.
- Nu te lăsa antrenat în scenarii apocaliptice! Atunci când suntem anxioși, avem tendința de a anticipa că lucrurile se vor termina prost, iar consecințele vor fi de durată. Renunță la scenarii de genul: „Prezentarea mea va fi o rușine“, „O să mă fac de râs“, „N-o să ajung niciodată medic!“. Încearcă, mai degrabă, să iei un pic de distanță și să vezi că o notă proastă sau un examen picat (adică cel mai negru scenariu posibil) chiar nu înseamnă sfârșitul lumii.
- Cel mai important: nu renunța! Nu decide să nu te înscrii la un curs sau să nu te prezinți la un examen doar pentru că ești copleșit de emoții. Anxietatea te poate face să te simți inconfortabil, dar nu te transformă într-un incompetent.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
