În ultimul timp, ne dăm seama tot mai mult că lumea a devenit, parcă, „mai mică“ – nu pentru că s-ar fi micșorat Pământul ori s-ar fi anulat distanțele dintre continente; ele au rămas aceleași, doar că mijloacele noastre de a ajunge dintr-un loc într-altul, fie virtual, fie fizic, s-au dezvoltat cu o viteză impresionantă. Nu cu foarte mult timp în urmă, o călătorie până în celălalt capăt al lumii dura luni sau chiar ani; pentru a parcurge distanțe mari între orașe, sate sau țări, călătoriile durau zile, uneori chiar săptămâni; iar modul cel mai la îndemână de a trimite sau primi vești de la cineva aflat la distanță erau telegramele sau scrisorile – care, și ele, necesitau timp pentru a ajunge la destinație.
Astăzi, în schimb, când există atât de multe căi de a comunica (de la mesaje, apeluri telefonice, e-mail-uri, videocall-uri și câte și mai câte) și de a călători (cu mașina, trenul, avionul, vaporul etc.), cum se face că ne lovim încă de „distanță“?
Și pentru că am primit pe adresa redacției ([email protected]) o întrebare în acest sens, am să încerc să punctez câteva aspecte cu privire la menținerea relațiilor, chiar și atunci când suntem departe, fizic, unii de ceilalți:
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
„Mă confrunt de ceva ani cu o problemă legată de distanța fizică dintre un părinte și copilul său. Pe scurt, toată povestea se rezumă la faptul că nu locuiesc în țară de 6 ani, iar părinții nu se pot obișnui cu ideea aceasta. Eu locuiesc la New York, iar ei la București. Nu au fost niciodată în vizită și nici nu vor să vină (mai ales mama). Îmi doresc foarte tare să găsim un echilibru în toată situația aceasta și, de aceea, aș dori câteva informații legate de consiliere familială. Mi-aș dori mult ca părinții mei să poată veni la câteva ore de consiliere, poate că așa vom găsi o soluție spre rezolvarea problemei. Mulțumesc frumos!“
Cred că majoritatea dintre noi, copiii adulți ai părinților noștri, într-un moment sau altul al vieții, ne-am confruntat cu dificultatea de a menține un echilibru între propriile alegeri și direcțiile spre care ne poartă ele, pe de-o parte, și menținerea conexiunii cu părinții noștri și așteptările lor în relație cu noi, pe de altă parte. Nu este ușor să fii părinte (altfel nu ar exista atât de multe păreri, tendințe, stiluri de educație, sfaturi pentru părinți, teorii cu privire la cele mai „bune strategii, tehnici, metode, abordări“ etc.), dar nici să fii copil nu este tocmai o adiere de primăvară, nu-i așa? Părinții își dedică timp, energie și resurse pentru a le oferi copiilor cât mai multe lucruri – emoționale și/sau financiare – în încercarea de a le oferi un viitor mai bun (poate, mai bun decât au avut ei) și pentru a se asigura că vor fi bine în acel viitor pe care ei nu îl pot prevedea sau controla; în timp ce copiii încearcă să le împlinească dorințele și așteptările, pe măsură ce își descoperă propriile nevoi, dorințe și așteptări. Uneori, ceea ce își doresc părinții pentru noi este apropiat de ceea ce ajungem să devenim sau să realizăm, însă alteori, alegerile noastre îi descumpănesc, neliniștesc, intrigă sau chiar rănesc pe părinți – și atunci, e nevoie de flexibilitate și deschidere din ambele părți, pentru a reconfigura traseul relațional.
Pe de altă parte, ce înțeleg eu din mesajul cititoarei noastre este că nu distanța constituie principala problemă, ci mai ales refuzul lor de a accepta faptul că tu ai ales să trăiești la foarte mare distanță de ei. Și chiar dacă există inițiativă din partea ta de a găsi soluții – nu pentru a-ți schimba alegerea, ci pentru a crea oportunități ca ea să se simtă mai puțin ca o ruptură și mai mult ca un drum, diferit de al lor, însă cu multe intersecții și locuri de întâlnire – percepția lor pare să rămână aceeași.
℗PUBLICITATE
Există o multitudine de motive în spatele acestei rezistențe de a călători sau de a se împăca cu ideea: poate să fie frica de a zbura; frica de a-și lăsa casa, gospodăria, țara, locul de apartenență pentru prea mult timp; frica de a nu-și găsi locul lor în lumea ta nouă și diferită; anumite prejudecăți despre ce presupune să trăiești într-un loc diferit, cu altă cultură, alt stil de viață etc.; sentimentul de respingere și însingurare, de a fi fost părăsiți; propriile valori sau credințe despre cum ar trebui să fie relațiile cu copiii lor ș.a.m.d.
În cazul tău, aceste lucruri sunt legate de distanță, însă părinților le este uneori greu să se împace cu orice fel de alegeri care par (mai mult sau mai puțin) definitive și schimbătoare de viață: de la vestimentația copiilor, stilul de muzică pe care îl ascultă, alegerea prietenilor sau a partenerului de viață și educația nepoților până la viziunile diferite cu privire la religie, orientare sexuală, politică și câte și mai câte.
Ce-ai putea să faci?
Acceptă. Tu cum te împaci cu alegerea pe care ai făcut-o? Este ea relevantă pentru drumul tău și modul în care vrei să trăiești? Simți că faci ce ține de tine pentru a vă întâlni la mijlocul drumului? Ai putea să accepți faptul că realitatea lor ar rămâne neschimbată, în ciuda eforturilor tale? Este firesc să îți dorești ca ei să accepte alegerile tale și să faci ce ține de tine în acest sens. Dar, în același timp, e nevoie să accepți că, poate, acest lucru nu este posibil sau nu așa cum îți dorești tu. Că, uneori, părinților le este greu să accepte alegerile copiilor lor adulți și vinovăția de a ne dori lucruri pe care ei nu le înțeleg sau nu le susțin este ceva cu care învățăm să trăim.
Stabilește limite. Unul dintre formatorii mei obișnuia mereu să ne repete că „good fences make good neighbours“ („gardurile bune fac vecinii buni“). Multă vreme nu am înțeles cu adevărat la ce se referea, dar eu vin dintr-o familie unde gardul s-a tot mutat, la propriu, între două bucăți de pământ, fiind sursă de zâzanie și scandal ani de zile (motiv pentru care bunicul meu nu pleca pentru foarte mult timp din sat, nu care cumva să-i mute vecinul gardul câțiva centimetri mai așa și să-i fure din pământ…). Însă nu putem trăi fără limite – nu doar fizice, ci și emoționale și psihologice. Fiecare dintre noi, oricât de deschis ar fi, oricât de liber s-ar simți, oricât de curios și independent se percepe, este limitat de condiția umană. Acest lucru nu înseamnă că nu există spațiu de negociere. Anumite limite sunt flexibile ori se pot flexibiliza, în funcție de lucrurile care au valoare pentru noi; altele nu. Este important să învățăm să ne construim „gardurile“ potrivite, să amplasăm porți acolo unde considerăm necesar, să vopsim sau schimbăm gardul, să mutăm sau să improvizăm porți, dacă situația ne-o cere la un moment dat, dar și să respectăm gardurile ridicate de cei de lângă noi. Putem să lansăm invitații, să oferim argumente, să concepem explicații. Însă libertatea de a primi invitația rămâne la cel de lângă noi.
„Fă ceea ce poți, cu ceea ce ai, acolo unde ești.“ Nu este prima dată când mă folosesc de acest citat de Theodore Roosevelt. Chiar cred cu tărie că este mai sănătos să pornim de la realitate înspre ce ne dorim, decât de la imaginea ideală a dorinței noastre încercând să modificăm realitatea. Se întâmplă că nu poți să îl aduci pe Mahomed la munte și poate nici muntele nu va ajunge chiar atât de des pe cât și-ar fi dorit la Mahomed, dar poți să jonglezi cu ceea ce ai la îndemână – scrisori, telefon, mail-uri, Skype, mici surprize, vacanțe acasă ș.a.m.d. Nu înseamnă că răspunsul pe care îl vei primi este cel pe care îl aștepți, dar poate că (pentru moment și în condițiile date), faci tot ce poți, cu ceea ce ai, acolo unde ești.
Terapia de familie ar putea fi o soluție potrivită, dacă toți cei implicați cred și își doresc să găsească o soluție viabilă pentru situația lor. Dacă părinții tăi sunt deschiși la a încerca, poți să le recomanzi acest lucru. Sau, dacă ajungi în țară, e bine să mergeți împreună. Pentru că tot am menționat mai sus de videocall-uri, există și posibilitatea ședințelor pe Skype, astfel încât să poți participa alături de ei într-o formulă potrivită și pentru tine.
Dacă ai și tu întrebări concrete la care ți-ai dori să primești un răspuns, te rugăm să ne scrii la adresa: [email protected]. Încercăm să răspundem cât mai corect din punct de vedere științific, ceea ce înseamnă că nu vor fi neapărat răspunsuri confortabile sau cele pe care ai vrea să le auzi – dar cel puțin te asigurăm de faptul că suntem sinceri și cât mai profesioniști posibil.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
