Cititorii întreabă – Despre divorț și durerea pierderii – Pagina de Psihologie
skip to Main Content

Următorul mesaj l-am primit de la una dintre cititoarele Paginii de Psihologie și a venit pe adresa de email contact@paginadepsihologie.ro. „M-am gândit mult înainte să vă scriu, dar am nevoie de ajutor să trec peste o perioadă dificilă. Am o fetiță de patru ani și am divorțat de câteva luni. Ne-am mutat în altă casă, fostul meu soț rămânând în apartamentul care a fost al nostru. Îmi este dificil să depășesc momentul, chiar dacă știu că a trecut foarte puțin timp. Nu pot avea o relație normală și decentă cu fostul soț, astfel încât să ne putem crește în continuare copilul împreună. Fetița știu că este afectată, tristă și îndurerată, chiar dacă pare în regulă în cea mai mare parte a timpului. Așadar, aș dori, dacă se poate, un sfat sau, dacă este timp, consiliere atât pentru mine, cât și pentru ea. Menționez că nu știu cum se desfășoară o ședință de terapie pentru copii și care este metoda de urmat.“

Divorțul este un eveniment dificil, trist și chiar traumatic atât pentru parteneri, cât și pentru copiii cuplului. Astfel, ca părinte, pe lângă propria durere, trebuie să gestionezi mai multe laturi ale efectelor despărțirii: starea de sănătate emoțională a copilului sau copiilor, schimbările din situația financiară și locativă, noile rutine și obiceiuri, relațiile cu familia extinsă și cu prietenii. Toate acestea reprezintă, în sine, surse de stres atât pentru tine, ca adult, cât și pentru copil. E un proces anevoios de adaptare, care solicită toate resursele la care poți avea acces. Dar este un proces, nu o stare care se poate schimba prin apăsarea unui buton de „resetare“. Asta înseamnă că atât tu și fostul partener, cât și fiica voastră veți trece prin diferite etape de șoc, furie, deprimare, ambivalență și acceptare. 

Fiecare persoană are ritmul său de gestionare a emoțiilor și eforturilor de adaptare. Oricât de mult ne-am dori să grăbim lucrurile și să-i scutim pe cei dragi (sau pe noi înșine) de durere, suferința nu poate fi grăbită. Asta înseamnă că în perioada următoare, tu și fiica ta vă veți afla în faze diferite, cu niveluri diferite de adaptare, fiecare în ritmul ei. Este rezonabil să te aștepți că până la un nivel minim de adaptare, va fi nevoie de mai multe luni până la un an pentru fiecare dintre voi. Studiile desfășurate de Martin Seligman și Daniel Gilbert arată că abia după aproximativ doi ani de la cele mai crâncene pierderi oamenii ajung să aibă același tonus afectiv și nivel de fericire ca înaintea evenimentului traumatic. Asta nu înseamnă neapărat că va dura la fel de mult și pentru tine și fiica ta până vă veți simți mai bine, dar este de așteptat ca în această perioadă să vă simțiți triste, furioase, pierdute, îngrijorate, debusolate, îndurerate și multe altele. 

De aceea, fiecare dintre voi va avea nevoie de sprijin, nu neapărat sau nu numai psihoterapeutic. Într-o primă etapă, tu și fiica ta veți avea nevoie de o rețea de relații care să devină plasa voastră de siguranță emoțională. Această rețea poate fi alcătuită din membri ai familiei extinse, prieteni, colegi, profesori, mentori, vecini etc. Din această rețea pot face parte, la nevoie, și profesioniști din domeniul sănătății fizice, mintale și sociale: medic, psiholog școlar, asistent social și, desigur, un psihoterapeut. Ei vă pot ajuta atunci când apar blocaje sau simptome îngrijorătoare, când nu știi cum să procedezi mai bine pentru a vă echilibra sau atunci când te simți copleșită. De bază rămân, însă, persoanele care pot juca un rol constant, de lungă durată, susținător și alinător în viețile voastre. Împreună cu acești adulți puteți lucra pentru a-i asigura fiicei tale următoarele condiții necesare adaptării la noua voastră situație:

℗PUBLICITATE



  • Stabilirea unor rutine sănătoase, care să mențină tot ceea ce se poate din obiceiurile voastre de dinainte de divorț: ore de culcare și de trezire, povestea de seară, cina săptămânală cu familia extinsă sau cu prietenii, plimbarea în parc, telefonul la sau de la bunici etc. În cadrul acestor rutine, e important ca vizitele părintelui cu care nu locuiește, vacanțele și celelalte evenimente să fie cât mai predictibile cu putință, ca să o ajute să se simtă în siguranță și să știe ce urmează.
  • Un spațiu cald și înțelegător cu privire la toate emoțiile pe care le are de trăit. Persoanele din rețeaua de suport vor înțelege că tristețea, durerea, dezamăgirea, anxietatea sunt trăiri normale, despre care pot vorbi cu fiica ta fără să încerce să îi distragă atenția sau să o înveselească de fiecare dată. 
  • Răspunsuri oneste la întrebările grele referitoare la separare și divorț, care să recunoască pierderea, dar să nu denigreze pe niciunul dintre părinți. Loialitatea pentru ambii părinți este forța care „rupe pe din două“ lumea interioară a fiicei tale atunci când adulții îi vorbesc despre vinovăția unui părinte sau greșelile celuilalt. În conflictul dintre adulți, victimele colaterale sunt întotdeauna copiii. Mesajul sănătos cu privire la divorț este acela că ambii părinți o iubesc mult și că vor rămâne părinții ei, indiferent de dificultățile pe care le au unul cu celălalt, că legăturile lor sunt „de sânge“ și nu se pot rupe niciodată. Copilul nu are nevoie să înțeleagă motivele pentru care părinții au ajuns să se separe și nici să aprobe sau să valideze alegerea unuia dintre ei. Nu îi este de folos să știe că un părinte nu a vrut să vorbească cu ea sau că celălalt a fost trădat. Cu cât oferim mai multe explicații despre ceea ce a condus la separare, cu atât aducem în viața copilului informații și emoții pe care nu le poate gestiona. 
  • Explicații clare cu privire la ceea ce urmează, la felul în care o va afecta separarea părinților. Unde va fi acasă pentru ea? Unde va merge la grădiniță? Vor fi bunicii paterni în continuare bunici? Când va putea vorbi cu tata? Unde va dormi? 
  • Menținerea unor activități și relații care să fie cât mai puțin afectate de schimbările majore aduse de divorț. De exemplu: timpul petrecut cu verișorii la bunici, playdate cu niște prieteni mai vechi, activitățile de la grădiniță. 
  • Joc și joacă de toate felurile, dar mai ales cele simbolice, prin care copilul își exprimă emoțiile, dar își și explică lumea. Mutați păpușile într-o casă nouă, mângâiați ursulețul care și-a pierdut tatăl în pădure, desenați o casă nouă pentru voi, lăsați șoricelul să vorbească la telefon cu tata etc. 

Având în vedere că procesul acesta de schimbare este dificil și dureros atât pentru fiica ta, cât și pentru tine, oferă-i timp fetiței să se adapteze, să refuze, să fie confuză sau furioasă, să încerce și să se răzgândească, să ceară asigurări repetate, să regreseze emoțional și să aibă comportamente pe care le avea acum un an sau doi, să își sugă degetele, să viseze urât, să se retragă uneori, să aibă un apetit mai scăzut, să tacă, să țipe, să fie nemulțumită, să aibă dureri de cap sau de burtică, să se certe cu copiii la grădiniță sau să nu mai vrea să participe la activități, să nu mai vrea să doarmă singură. Toate aceste comportamente sunt pasagere și normale atunci când copilul se străduiește să facă față unei lumi în care familia care îi oferea siguranță suferă și s-a schimbat radical. 

Dacă simptomele de mai sus persistă, devin foarte frecvente și de negestionat, atunci e momentul să apelezi la un terapeut. În funcție de problema cu care te confrunți, poți apela fie la un terapeut care lucrează cu copiii, fie la un terapeut relațional. În prima situație, terapeutul va lucra în principal cu cea mică, în cea de-a doua, cu voi două împreună. În ambele cazuri, terapeutul va apela la joc, desen, muzică și alte forme artistice pentru a o putea ajuta pe fiica ta să găsească o modalitate sănătoasă de exprimare a emoțiilor atât de puternice pe care le trăiește. Totuși, interacțiunea dintre un terapeut și un copil de patru ani își are limitele ei. Principala resursă a fiicei tale vei rămâne tu. Așa că poți apela la un terapeut individual care să te ajute atât în ceea ce privește intervențiile tale ca părinte în relația cu fiica ta, cât și în propriul tău proces de adaptare și refacere. În felul acesta, tu și fiica ta vă veți putea vindeca împreună. 

Zenobia Niculiță

Zenobia Niculiță este psiholog, lector universitar doctor și realizator de programe TV pentru părinți, educatori și profesori. A coordonat și realizat mai mult de 30 de lucrări și proiecte de cercetare pe teme din domeniile psihologiei dezvoltării, psiho-sociologiei familiei și psihologiei școlare. A publicat două volume de povestiri pentru copii și 20 de capitole, cărți și articole științifice. O puteți găsi online la adresa: zenobianiculita.ro.

Caută