skip to Main Content
Cititorii întreabă: Despre Tiparele Relaționale – Observă Pentru A înțelege

Cititorii întreabă: Despre tiparele relaționale – Observă pentru a înțelege

V-ați surprins vreodată exasperat de discuții conflictuale cu variațiuni pe aceeași temă, în care sunteți implicat fie direct (participativ), fie indirect (ca persoana la care se plâng ceilalți)? Și oricât de mult ați discutat, explicat și încercat să rezolvați situația, parcă lucrurile se complică și chiar amplifică. În astfel de situații, mai ales când suntem implicați indirect, ne poate trece prin cap ceva de genul: „Băi, aștia sunt căpcăuni. Ei nu pricep cum se învârt ca pisica în jurul cozii?!“ Această atitudine de observator detașat – în care eu remarc clar și distant un tipar relațional, ce se traduce printr-un anumit mod de interacțiune, un așa-numit dans relațional specific – poate fi ușor de antrenat, atunci când nu e vorba de „ograda proprie“. Suntem cei mai buni experți în ceea ce privește viața celorlalți, nu? Dar din fericire, zic eu, atunci când vine vorba de relații semnificative, cu partenerul, mama, copilul nostru și discuții conflictuale cu aceștia, nu reușim la fel de ușor să menținem această atitudine de observator, deși uneori ar putea fi cel mai bun lucru de făcut – mai departe, voi explica și de ce.

Conflictele de cele mai multe ori țin de o exprimare nesănătoasă a unor nevoi, ceea ce înseamnă că sunt în același timp oportunități de învățare, puncte de creștere, dacă suntem deschiși spre a înțelege semnificația lor pentru noi și dispuși să ne asumăm responsabilitatea de a iniția schimbarea necesară. Pentru a putea face această analiză la rece a unui conflict, e nevoie să interpunem uneori o pauză, distanță, mai ales când tensiunea este prea mare și ar putea duce la rănire emoțională, dacă nu chiar fizică, a partenerului de discuții. Această idee reiese vizibil din mesajul cititoarei noastre, primit pe adresa redacției:

„Am nevoie de un sfat: problema este relația dintre mama și sora mea. Pot să spun că noi mereu am fost o familie unită. Lucrurile s-au schimbat, atunci când sora mea a născut o fetiță. Sora mea a fost mereu mai rebelă, dar în aceeași măsură mereu căuta să nu fie singură, ca să poată primi ajutor. Pe scurt, a început să o cheme pe mama mereu la ea, ca să o ajute cu fetița – să doarmă noaptea la ea, pentru că îi era frică singură… și multe altele. Mama accepta mereu și o ajuta, chiar dacă sora mea locuia mai departe. Nepoata mea a ajuns să fie crescută mai mult de mama. Acum trei ani, eu am plecat în Franța și, de atunci, situația a degenerat. Sora mea a ajuns să o jignească, să o lovească, ba chiar să o dea afară pe mama din casa ei și mereu o amenință că ia fata și mama nu o s-o mai vadă. Mama, pe de altă parte, se bagă mereu în viața ei și – la fel – o jignește: că nu face treabă, nici mâncare, nu are grijă de fată și umblă după bărbați (mai ales că, recent, a și divorțat). Altă problemă este că sora mea a cunoscut pe cineva care o ajută, spune ea, cu bani și susținere morală. Însă am auzit că acel individ ar fi cămătar și ar fi intrat peste ea noaptea în casă, să îi ceară banii. Ea spune că ar vrea să se despartă de el, dar că are să îi dea bani, iar pe de altă parte că îi e bine așa, cu el. Toate aceste probleme își pun amprenta și asupra tatălui meu, care este bolnav de cancer și se gândește să își ia zilele; și mă afectează și pe mine, care la rândul meu sunt diabetică, am o fetiță micuță și în casa unde stau sunt mereu discuții. Sper să înțelegeți ce-am scris – am încercat să descriu situația cât de cât concis. Am nevoie de un sfat doar: ce să fac, cum să le ajut, cum să îmi ajut familia… de unde să încep? Îmi este foarte frică pentru sora mea, fiindcă nu îmi place deloc situația în care a intrat (spune ea, din disperare, că avea datorii) și nici certurile cu mama. De asemenea, n-o duce bine nici mama, care se tot consumă că fiica ei se poartă așa de urât cu propriul copil. Nu știu ce să fac… Mă doare foarte tare, că sunt așa departe și nu pot să îi ajut.“

Așadar, să respirăm adânc, pentru a putea recepționa și înțelege de ce și de unde atâta suferință? Iată o mamă și fiica sa într-un dans relațional toxic, ce afectează desigur și familia extinsă. Care este tiparul relațional aici? Unul de codependență (sau dependență nesănătoasă) posibil, cu o fiică ce nu s-a descurcat singură prea bine până acum și o mamă care i-a preluat o parte din sarcinile grele, dar care a subliniat cât de puțin bine se descurcă fiica ei fără ea – ceea ce a stârnit, poate, durere și mânie în fiica sa. De aici, și rebeliunea împreună cu abuzul fizic, care au îndreptățit-o pe mamă să se adâncească în convingerea că fiica sa „chiar are o problemă“. Și putem continua la nesfârșit spirala acestui dans relațional. Dar, pentru a putea ieși din acest vertigo relațional, trebuie mai întâi să ne exersăm abilitatea de a observa cine ce face, când anume și ce se întâmplă apoi.

În cartea sa Dansul furiei: Ghid pentru femeile care vor să schimbe tiparul propriilor relațiiHarriet Lerner identifică mai multe tipare de funcționare, ce ne pot ajuta să identificăm felul cum gestionăm noi situațiile conflictuale. Așadar, avem Urmăritori – cei ce reacționează la stresul relațional prin căutarea unei apropieri și mai mari. Aceștia se implică frecvent în comportamente de critică la adresa celuilalt, cu accent pe faptul că celălalt e de vină pentru că nu poate tolera apropierea. La capătul opus, îi avem pe Evitanți – care se îndepărtează de partener, mai ales când nivelul stresului în cadrul relației este prea mare. Aceștia pot rupe complet relația, când atmosfera devine prea încărcată emoțional. Ei nu vorbesc despre nevoile lor, mai ales când sunt criticați. Mai există și Subfuncționalii – aceia care nu pot gestiona foarte bine o situație de stres și îi lasă pe ceilalți să preia conducerea. Pe aceștia îi regăsim frecvent în cadrul unei familii sub eticheta de „fragil“, „problematic“ sau „iresponsabil“, deoarece în multe cazuri nu își permit a-și arăta latura puternică, în special în relațiile intime. Apoi vin la rând Suprafuncționalii – cei care știu ce e mai bine pentru toată lumea. Dau sfaturi, preiau controlul când intervine stresul și sunt considerați „a fi mereu cu capul pe umeri“. Și acestora le este foarte dificil să se arate vulnerabili, în special în fața celor subfuncționali, pe care de altfel nu îi lasă să se lupte cu problemele lor. Și, ultima categorie, Culpabilizatorii – cei ce reacționează la stres cu emoții intense și certuri. Aceștia se antrenează frecvent în certuri, crezând că îi pot schimba pe ceilalți, iar când acest lucru nu se întâmplă consideră că celălalt e responsabil de felul cum se simte culpabilizatorul.

Odată ce ați observat în care categorii vă încadrați, e timpul să observați și cum gestionează ceilalți conflictele. Pentru că un alt pattern relațional important este cel al triunghiurilor familiale. Se întâmplă frecvent, spune Harriet Lerner în cartea sa, ca noi – în calitate de fiice – să participăm alături de mamele noastre la un triunghi format cu un alt membru al familiei (fie că e vorba de tatăl nostru, fie de o soră și o nepoată, cum este în acest caz, fie de alte rude). Iar în cadrul acestui triunghi familial, relația noastră cu celălalt membru este puternic influențată de relația mamei cu acel membru – și invers. Poate că ne găsim în poziția de aliat cu mama și îl culpabilizăm pe celălalt membru sau poate că ne aliem împotriva mamei. Poate, punem o distanță ca să evităm stresul în relația cu mama, doar pentru a izbucni în altă parte. Ba, uneori, ne putem chiar asuma un rol de „terapeut în propria familie“, atunci când încercăm să ajutăm ambele părți. Indiferent de poziția noastră în triunghi, e important să nu perpetuăm același stil de interacțiune și să fim flexibili spre a face altceva; iar asta poate însemna, uneori, inclusiv să părăsim un triunghi emoțional.

Așadar, întrerupeți dansul relațional și reafirmați-vă noua poziție într-un mod asertiv (fără critică sau cereri de schimbare sau atitudini defensive). Încercați, chiar și când vă cuprinde furia, să vorbiți în nume propriu („eu simt“, „eu vreau“, „eu cred“, „eu îmi fac griji pentru“).

Nu vă lăsați atrași în triunghiul emoțional al altuia. Astfel, le veți permite celorlalți doi mai multe șanse de rezolvare a conflictelor dintre ei. Dacă sunteți deja într-un triunghi, luați o pauză pentru a vă gândi la problemă și a vă clarifica poziția.

Nu îl minimalizați pe celălalt. Evitați folosirea culpabilizării, diagnosticarea, etichetarea, predicile și morala, ridiculizarea sau amenințările. Dacă nu, veți pierde conectarea și, implicit, relația, deoarece nimeni nu poate cere ajutor sau mai multă apropiere atunci când este atât de rănit.

Recunoașteți că fiecare este responsabil pentru comportamentul propriu și nu vă antrenați în a-i spune celuilalt ce gândește, ce simte sau ce „ar trebui“ să simtă și să gândească.

De menționat că, atunci când unul dintre cei implicați în triunghi schimbă tiparul de interacțiune, este imperativ să vă așteptați la contramișcări de tipul „Schimbă-te la loc și te vom accepta înapoi. Iar dacă nu te schimbi, uite care vor fi consecințele“. Autoarea Dansului furiei rezumă astfel: „Din cauza anxietății și a culpabilității noastre legate de potențiala pierdere a unei relații, ne poate fi greu să ne schimbăm și apoi să menținem schimbarea când partenerul reacționează puternic la comportamentul nostru nou și diferit”.

Cu alte cuvinte, nu vă așteptați ca schimbarea să apară rapid și după mici confruntări, întrucât schimbarea unui pattern de interacțiune ce funcționează de mult timp nu se poate realiza decât cu multă răbdare față de ceilalți, dar mai ales față de propria persoană.

Am spus la începutul textului că, atunci când observ un conflict, eu văd o oportunitate. Căci ce poate fi mai satisfăcător decât să-ți dezvolți abilități noi de gestionare a situațiilor dificile, ce pot servi drept model pentru copiii noștri, promovând astfel sănătatea relațională din generație în generație.

Dacă ai și tu întrebări concrete la care ți-ai dori să primești un răspuns, te rugăm să ne scrii la adresa: contact@paginadepsihologie.ro. Încercăm să răspundem cât mai corect din punct de vedere științific, ceea ce înseamnă că nu vor fi neapărat răspunsuri confortabile sau cele pe care ai vrea să le auzi – dar cel puțin te asigurăm de faptul că suntem sinceri și cât mai profesioniști posibil.

Cornelia Paraipan

Cornelia Paraipan - medic rezident în psihiatria copilului și adolescentului; psihoterapeut de familie - în formare în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, voluntar în cadrul organizației Salvați Copiii la Centrul de Educaţie Emoţională și Comportamentală pentru Copii, cu experiență anterioara în terapia comportamentală pentru copii cu tulburare de spectru autist.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută