skip to Main Content
Cititorii întreabă: Viața Unei Familii Imperfecte

Cititorii întreabă: Viața unei familii imperfecte

Sunt un părinte bun? Sunt un părinte mai bun decât au fost părinții mei pentru mine?“ Asta mă întreba deunăzi una dintre prietenele mele, povestind o situație recentă, în care își pierduse cumpătul și reacționase așa cum nu reacționează în marea majoritate a timpului, adică țipând la copilul său de 3 ani că „dacă mai continui să plângi, te las aici“. Primul meu gând a fost să o reasigur că deja este un părinte mai bun pentru copilul ei, măcar pentru faptul că își pune această întrebare. Al doilea gând a fost să îi transmit că cel puțin până acum – din experiența mea de medic psihiatru pediatru și psihoterapeut, dar mai ales din experiența mea ca om – nu am întâlnit părinți perfecți. Însăși existența umanității presupune curiozitate pentru viață și evoluție, încercare de schimbare, dar și asumarea propriilor greșeli. După cum afirmă terapeuții de familie, „copilul nu are nevoie de părinți perfecți, ci suficient de buni“.

Întrebarea prietenei mele se regăsește și în mesajul lăsat de una dintre cititoarele noastre pe site-ul Pagina de Psihologie, în care ne povestește: [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Sunt Lia, mămica unui băiețel de 2 ani și 8 luni, care are mari probleme în a-și controla propriile emoții. Sunt într-o continuă luptă cu mine însămi, fiindcă îmi doresc să cresc un altfel de copil față de cum am fost eu crescută, așadar nu vreau să apelez la bătăi, certuri și umilințe. Îmi doresc să găsesc puterea de a schimba ceva în comportamentul meu, să mă calmez la fiecare năzbâtie a lui, să îi vorbesc așa cum aș fi dorit să îmi vorbească mie părinții, dar nu am sprijin nici din partea soțului, nici a familiei. Oriunde mergem cu copilul, i se pun limite: să nu atingă, să nu pună mâna, să nu umble prin dulapuri sau să trântească etc. Iar dacă face acest lucru, i se aplică palma la fund sau peste mânuță. Sunt disperată, pentru că nu vorbește încă și toți îmi atrag atenția mie că nu mă ocup de el. În afară de hrănit, schimbat și culcat, copilul meu are nevoie de o mamă care să îi ofere afecțiune, timp pentru joacă și pentru «învățat» conform nevoilor vârstei, despre lucrurile care ne înconjoară, dar eu nu am acest timp.
O zi normală: Trezit dimineața devreme, pregătim ghiozdănelul, mergem la creșă, eu la serviciu. Îl iau după creșă, ajungem acasă, ne schimbăm, păpăm, băiță, tv și somn, a doua zi de la capăt.
O zi anormală: Când nu mergem la serviciu sau la creșă, ne trezim târziu, mâncăm ce apucăm, copilul la tv toată ziua pe desene animate, ca să pot să mă ocup de casă, ordine, gătit și pregătit lucrurile pentru următoarea zi. Tati, cum vine acasă de la serviciu, se schimbă, se blochează în fața calculatorului pe jocuri – cel puțin 4 ore. Nu are timp dedicat copilului, pentru mine sau pentru casă (curățenie sau gătit). El are același comportament de dinainte de a ne căsători, de dinainte de a hotărî să facem un bebe, după ce bebe s-a născut, după ce bebe a devenit copilul de astăzi, care conștientizează că noi nu petrecem timp cu el și se simte singur. Și mă doare că nu pot pune în practică ceea ce plănuiam că va fi viața noastră, când ne-am cunoscut și am devenit părinți.
Mă doare că facem aceleași greșeli pe care le făceau și părinții noștri, în «educația» noastră. Realizez că noi am crescut după cum a bătut vântul, că ei nu ne erau alături când aveam nevoie de ei. Eu nu vreau ca și copilul meu să crească singur, cu doi părinți la fel de absenți ca ai noștri. Sunt blocată, într-un moment în care îmi e frică să iau inițiativa și să reacționez în vreun fel. Nu vreau să ajung să regret. Mă tem că, dacă ridic tonul, o să-mi ies din minți și nu o să-mi mai revin. Simt că nu îmi găsesc locul, direcția, destinația și nu mai pot continua așa – pentru că simt că trece viața pe lângă mine, copilul meu crește și eu nu sunt prezentă așa cum are el nevoie. Sunt disperată și nu știu de unde să încep…“  [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Mesajul Liei este unul extrem de realist și brutal de onest, puțini oameni având curajul ei de a-și accepta propria vulnerabilitate, nevoia de schimbare și puterea de a cere ajutor. Cu toate acestea, mesajul ei este unul pe care colegii mei și cu mine îl auzim frecvent în cabinetele de psihoterapie și psihiatrie, venit din partea unor părinți epuizați de povara creșterii unui copil. E vorba mai ales de mame care cer ajutor, în absența unor tătici implicați și a echității în îndeplinirea atribuțiilor parentale. Primul meu gând pentru astfel de mame sau părinți este „să își pună masca de oxigen“ – referindu-mă, bineînteles, la mesajul adresat salvatorului, în cadrul zborurilor cu avionul. A fi părintele cuiva înseamnă a-i oferi copilului iubire, predictibilitate și siguranță. Dar, pentru a oferi, trebuie mai întâi să dispuneți de iubire pentru voi înșivă, de respect și grijă față de sine. Doar astfel veți reuși să fiți în siguranță și să fiți prezenți în mod conștient față de nevoile copilului. După cum spune dr. Harriet Lerner în cartea ei, Confesiunile unei mamei imperfecte, „copiii noștri sunt beneficiarii principali ai eforturilor pe care noi le facem în privința propriei persoane“.

Analizând fragment cu fragment mesajul Liei, identificăm următoarele problematici: [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Ce presupune controlul propriilor emoții, la un copil de 2 ani și 8 luni?

Răspunsul este simplu în acest caz și constă în „ajustarea așteptărilor“, adică în conștientizarea faptului că un copil la această vârstă nu deține controlul asupra emoțiilor sale – el, de altfel, abia începe să învețe despre ele. Emoțiile copilului nu sunt bune sau rele; ele sunt, de fapt, moduri în care copilul reacționează la ce i se întâmplă. Dar nu uitați că, la această vârstă, copiii învață să își exprime emoțiile observând modul în care adulții din jur reacționează emoțional în diverse contexte. Așadar, o mai bună gestionare a emoțiilor (bineînțeles, adecvată contextual), de către părinți și grupul lor de suport, este cel mai bun model de dezvoltare a abilităților emoționale la copil.

Responsabilitatea părintelui în această perioadă este să respecte sentimentele copilului, facilitând recunoașterea, înțelegerea, acceptarea și exprimarea adecvată a emoțiilor acestuia și creând astfel un mediu sigur în care el să se poate exprima. [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Când ar trebui să vorbească un copil?

Fiecare copil este unic și are un ritm propriu de dezvoltare. Însă, pentru a spune că evoluția acestuia este în limite normale, dezvoltarea sa psiho-motorie pe etape de vârstă trebuie să se încadreze în intervalele admise de către specialiști. Astfel, copilul în jurul vârstei de 3 luni gângurește, ca răspuns verbal la atenția primită; la 6 luni lalalizează sau spune primele silabe; la 1 an apar deja primele cuvinte cu sens („apa, papa, mama“); iar către vârsta de 2 ani face propoziții cu subiect și predicat („Vreau apa“), chiar dacă pronunția nu este foarte corectă.

Întârzierea în dezvoltarea limbajului poate să însemne existența unor tulburări de neurodezvoltare, precum tulburarea de spectru autist, sau a unor boli neurologice și genetice asociate cu întârzieri de limbaj, pentru care motiv va fi necesar un control de specialitate (psihiatrie pediatrică și neurologie pediatrică) – pentru excluderea unor astfel de diagnostice, cu impact major asupra vieții copilului și familiei sale.

În același timp, întârzierea în achiziționarea limbajului poate ascunde o stimulare neadecvată a copilului din partea mediului familial. Ce înseamnă asta? Ca și în cazul controlului emoțional sus-menționat, limbajul este o abilitate ce trebuie învățată de copil și exersată cu ajutorul adulților din jur. Cel mai eficace mod de a face asta este de a petrece timp cu el, de a vă juca și de a folosi orice experiență ca pe un mijloc de educare. Sfatul nostru pentru un părinte este: În jocul cu copilul, numește jucăriile, culorile, formele obiectelor. Prin intermediul jocului și al mâncării, asigură diverse experințe senzoriale tactile, olfactive, gustative, pe care ulterior denumește-le. În mesajul tău, folosește cuvinte ușoare și simple, instrucțiuni scurte și clare.

Tot aici, aș mai menționa și că funcțiile cerebrale sunt interconectate și, pentru dezvoltarea lor eficace la această vârstă, este nevoie de o relație de atașament sănătoasă cu o persoană semnificativă pentru copil, un adult care să susțină curiozitatea copilului într-un mediu predictibil, adică sigur și consecvent, bazându-se pe exprimarea blândă și firească a iubirii dintre părinte și copil. În cazul în care adulții din jur sunt inconsecvenți în comportament, imprevizibili/absenți sau indisponibili emoțional, întreaga dezvoltare a copilului este afectată, iar drept urmare creierul pune accent pe dezvoltarea structurilor cerebrale ce sunt implicate în detectarea potențialilor factori amenințători din mediu, asigurând astfel supraviețuirea speciei. Așa se explică de ce, în cazul copiilor proveniți din medii defavorizate și orfelinate sau expuși la traume majore în primii 2 ani de viață, întregul organism și, implicit, creierul cu funcțiile sale psihice sunt subdezvoltate. [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Televizorul, telefonul, tableta pe post de dădacă electronică

Este o situație din ce în ce mai des întâlnită în cabinet, ca fiind cel mai ușor mod de stimulare, liniștire, ocupație pentru copil și având un impact major și devastator asupra dezvoltării limbajului și abilităților sociale ale copilului, dar cu potențial de recuperare dacă se intervine corect și la timp. Copiii aceștia par rupți de realitatea noastră, nu mențin un contact vizual constant și prezintă frecvent întârziere în dezvoltarea limbajului. Ei dezvoltă un sindrom „autistic-like“. Dacă este corect diagnosticat și dacă se intervine eficient psihoterapeutic asupra lui, tratamentul poate duce la recuperare completă.

Din acest motiv, Asociația Americană de Pediatrie (AAP) recomandă evitarea expunerii la dispozitive cu ecran a copiilor până la vârsta de 2 ani (iar când aceasta nu poate fi evitată, se recomandă prezența unui adult care să-i explice copilului conținutul video, pentru a facilita întelegerea mesajelor). Pentru copiii cu vârste cuprinse între 2 și 5 ani, timpul de expunere la ecran ar trebui să fie limitat la maximum 1 oră/zi, în prezența părinților, care să le explice conținutul și să generalizeze informația la întregul mediu înconjurător.

Referitor la greșelile parentale, ele pot avea ca sursă niște nevoi neîndeplinite ale copilului din noi, așa cum bine menționează cititoarea noastră în mesajul ei („Mă doare că facem aceleași greșeli pe care le făceau și părinții noștri în educația noastră“). Relația părinte-copil este una dintre cele mai complexe, mai fructoase, dar și mai dificile experiențe din existența noastră de adulți, ea plasându-se – ca importanță – la bază, fiind astfel temelia civilizației. Ca orice relație, și aceasta dintre părinte și copil este un organism viu, în continuă mișcare și transformare. Iar pentru o funcționare adecvată – adică sănătoasă – ne este de ajutor cunoașterea mecanismelor ei intrinseci.

Gáspár György, în cartea sa Copilul invizibil, face referire la acest organism viu aflat în continuă evoluție chiar și de la o generație la alta, precum și la rănile ce le purtăm în noi. El afirmă: „Genele noastre conțin multă informație despre ceea ce înseamnă viața, relațiile și existența în această lume. Asemenea moșteniri pot însemna atât cadouri speciale, cât și saci plini cu traume, răni emoționale și greutăți sufletești. Fiecare generație are posibilitatea de a dobândi diferite merite în ceea ce privește vindecarea traumelor sau eliberarea psihologică. Esențial este să cunoaștem acest fapt și să ni-l asumăm, pentru a le putea lăsa generațiilor viitoare cât mai multe cadouri speciale și cât mai puține poveri.

[cs_divider divider_style=”divider6″ divider_backtotop=”yes” divider_height=”1″]

Dacă ai și tu întrebări concrete la care ți-ai dori să primești un răspuns, te rugăm să ne scrii la adresa: contact@paginadepsihologie.ro. Încercăm să răspundem cât mai corect din punct de vedere științific, ceea ce înseamnă că nu vor fi neapărat răspunsuri confortabile sau cele pe care ai vrea să le auzi – dar cel puțin te asigurăm de faptul că suntem sinceri și cât mai profesioniști posibil.

Cornelia Paraipan

Cornelia Paraipan - medic rezident în psihiatria copilului și adolescentului; psihoterapeut de familie - în formare în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, voluntar în cadrul organizației Salvați Copiii la Centrul de Educaţie Emoţională și Comportamentală pentru Copii, cu experiență anterioara în terapia comportamentală pentru copii cu tulburare de spectru autist.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută