În această toamnă, Teatrul Elisabeta împlinește zece ani de activitate: pentru că ne place să mergem la spectacolele lor și pentru că vedem valoarea artei teatrale în tot ce înseamnă starea de bine și sănătate mintală, am stat de vorbă cu una dintre tinerele actrițe ale teatrului. Claudia Ene este născută în București, a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“, unde și-a făcut atât studiile de licență, cât și pe cele de masterat. În stagiunea de toamnă, o putem vedea și în noul spectacol intitulat Minciuni nevinovate, unde interpretează rolul lui Cassie Cooper. Despre rolurile de pe scenă, despre noua premieră, dar și despre cum arată viața unui actor, află mai multe din acest interviu pentru Pagina de Psihologie.
Care este cea mai frumoasă amintire din experiența ta de actriță de până acum?
Nu știu dacă este cea mai frumoasă, dar cu siguranță a fost cea mai emoționantă: seara în care mi-am serbat ziua de naștere pe scenă, când toți colegii din distribuție mi-au cântat „Mulți ani trăiască!“, alături de peste trei sute de spectatori… A fost un moment special, pentru că aniversarea m-a prins făcând ceea ce iubesc.
Care este cea mai neplăcută amintire, pe care ți-ai dori să o uiți?
Nu cred că am așa ceva. Chiar și eșecurile la care nu vrem să ne gândim sunt evenimente care ne formează ca oameni. Sunt actrița care sunt în prezent atât datorită experiențelor plăcute, cât și celor mai puțin plăcute. Din fiecare am avut ceva de învățat – dacă aș șterge din memorie un moment, aș pierde și lecția care a venit odată cu el.
Cât de mult exersezi și cum te pregătești pentru un nou rol?
Lucrul la rol începe odată cu prima lectură. Din momentul respectiv, poți avea la dispoziție o lună, două de pregătire. Nu este o regulă, sunt și roluri pentru care am avut la dispoziție o săptămână sau două. Există o parte pentru care mă pregătesc singură, acasă, încercând să descopăr ce părți din mine pot servi rolului, cu ce pot să-l îmbogățesc. Însă există și o parte pe care o descopăr în repetiții, lucrând cot la cot alături colegii mei și ținând cont de viziunea și indicațiile regizorale. Este întotdeauna o muncă de echipă.
Cum a fost cu pregătirile pentru rolul Cassie Cooper din „Minciuni nevinovate“?
A fost o adevărată provocare, dar mie îmi plac provocările, așa că, de ceva timp încoace, pot spune că ne înțelegem. Eu și Cassie.
N-a fost deloc ușor! Pentru că Lucian Ghimiși ne-a distribuit pe toți în roluri care ne-au forțat să ieșim din tiparele cu care eram obișnuiți. Perioada repetițiilor a fost plină de căutări și de descoperiri. Au fost zile în care simțeam că am prins rolul de mână, dar chiar atunci îmi scăpa printre degete. Însă, încetul cu încetul, am reușit să scot la iveală acele gânduri, stări și atitudini care erau în mine, care puteau fi expuse prin intermediul rolului, dar pe care nu voiam să le accept ca fiind parte din cine sunt.
A contat foarte mult faptul că am avut în jurul meu o echipă pe care mă puteam baza și alături de care am construit un spectacol atât de frumos. Performanțele celorlalți actori și susținerea nemijlocită a lui Lucian, în calitate de regizor, m-au ambiționat și m-au făcut să depășesc orice incertitudini și zbateri interioare pe care le aveam. Și pe care încă le mai am uneori. Însă, în final, trebuie să triumfe echipa, spectacolul și angajamentul nostru față de public. Și, recunosc, a ajutat foarte mult și costumul – o creație minunată a Roxanei și a lui Andrei Răduț.
Care sunt cele mai importante trei plusuri ale acestei noi piese („Minciuni nevinovate“) din stagiunea de toamnă a Teatrului Elisabeta?
În primul rând, este o comedie pentru actori, construită pe noi și cu noi, fără artificii regizorale care să-ți atragă atenția de la povestea propriu-zisă sau de la personaje. În al doilea rând, este o comedie în care fiecare dintre actori joacă tipologii noi de personaje, diferite față de cele cu care am obișnuit publicul Teatrului Elisabeta. Va fi o experiență nouă pentru cei care ne știu deja din alte spectacole. În al treilea rând, este un spectacol în care orice om care are experiența vieții în doi se va regăsi, pentru că, dincolo de subiectul piesei, va vedea tipare recognoscibile: cuplul pentru care bârfa este precum oxigenul, cuplul (mult prea) pupăcios, cuplul care-și arată iubirea prin ceartă, cuplul care trebuie să descurce mereu toate încurcăturile care apar.
℗PUBLICITATE
Cum îți dai seama că interpretarea ta, dintr-o anumită zi, este bună sau mai puțin bună? Care sunt indiciile după care te ghidezi?
Cu cât joc mai mult și capăt mai multă experiență, cu atât mi se dezvoltă un fel de „barometru“ interior, care-mi spune dacă publicul vine cu mine în poveste sau dacă rămâne în afara ei. Ca actor, simți dacă tăcerea care vine dinspre spectatori se așterne pentru că sunt atenți sau pentru că, dimpotrivă, îi plictisești. Este de datoria noastră, ca actori, să facem tot posibilul ca oamenii care ne privesc să fie parte din poveste. Iar „barometrul“ despre care vorbesc îmi spune dacă am reușit sau nu, dacă am fost „vie“ sau nu.
Care este cel mai mare defect sau punct slab al tău, din viața reală, dar care s-a dovedit a fi un punct forte pe scenă?
Sunt un om destul de singuratic, de fapt. Îmi găsesc liniștea în relație, în grădină și în puținele – dar bunele – prietenii pe care le am. În rest, pot să trec drept antisocială. În sine, poate că nu e neapărat o slăbiciune, dar vine la pachet cu o sensibilitate exacerbată, când „simț enorm și văz monstruos“, vorba lui Caragiale. Dar, tocmai pentru că dintotdeauna am simțit astfel lucrurile, am avut nevoie de teatru, ca loc în care să vin și să le spun oamenilor: „Tu ai simțit vreodată asta? Și eu. Nu suntem singuri. Nici tu, nici eu!“.
Tot ce trăiesc și simt că nu-mi încape în viață aduc pe scenă, în toate personajele pe care le joc. În comedie, cu cât este drama mai mare, cu atât oamenii râd mai tare. Și iubesc să fac oamenii să râdă, pentru că e un privilegiu pe care eu mi-l refuz uneori.
Cât de mult contează să cunoști profilul psihologic al unui personaj pe care urmează să-l interpretezi?
Când încep să construiesc un personaj, psihologia sa nu vine ca un dat. Ci se formează din mici momente, reacții, gânduri sau atitudini pe care le creez în repetiții, împreună cu colegii mei, cu personajele lor. Abia după ce personajul începe să existe, pot începe să spun că are o psihologie a sa. Dar, până nu am întregul său tablou și al spectacolului, nu pot avea o definiție clară. Psihologia personajului este, de fapt, parte din psihologia mea. Este felul în care mi l-am însușit eu și ce i-am dat din ceea ce sunt – dacă vine o altă actriță și îl joacă, îl va face diferit, își va aduce propria lume (și psihologie) pe scenă.
Teatrul Elisabeta a împlinit zece ani de activitate. Care este rolul pe care l-ai jucat până acum pe scena acestui teatru și care s-a lipit iremediabil de inima ta?
E greu să fac un clasament, pentru că e ca și cum ar trebui să aleg copilul preferat… În acest moment, mă împart între Julia, din comedia Bucluc la Operă, și Cassie, din Minciuni nevinovate. Prima este o apariție colorată, „o prăjiturică franțuzească umplută cu frișcă și multă fericire“, după cum se autocaracterizează. Și are și un cuib de păsări pe post de coafură. A doua este o femeie elegantă, soția unui politician. În ciuda aparențelor, se ambalează repede și trece iute de la „prințesa delicată“ la „balaurul furios“. Îmi plac pentru că sunt personaje extrem de neobișnuite, pe care nu le întâlnești la tot pasul și care-mi permit, prin construcție, să mă joc, să fac noi descoperiri.
Dacă închizi ochii și-ți imaginezi timpul petrecut pe scena acestui teatru, care este cea mai importantă lecție de viață pe care ai învățat-o?
Lecția dăruirii. Să te pui pe tine pe planul doi și să prioritizezi publicul atunci când ai spectacol. Iar această lecție am învățat-o nu atât din propria mea experiență, cât mai ales privindu-i pe colegii mei. Au fost seri în care au jucat cu febră, cu piciorul în ghips, dar și trecând prin situații grave, pe care nimeni nu și le dorește vreodată… În ciuda tuturor acestor lucruri, actorii Teatrului Elisabeta au fost prezenți pe scenă, pentru public. Au făcut spectatorii să râdă, în ciuda oricărei tristeți sau dureri pe care o aveau. S-au dăruit pe ei înșiși. Iar asta este cea mai frumoasă lecție pe care am învățat-o de când sunt actriță.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
