De-a lungul lecturilor personale din sfera parentingului, mi s-a întipărit destul de clar ideea că un părinte conștient evită să facă deliberat comparații între copii. Pe vremea când mă pregăteam să aduc pe lume cel de-al doilea copil, am aflat din testimonialele prezentate de Adele Faber și Elaine Mazlish (în Rivalitatea dintre frați) cât de dureros pot fi resimțite, chiar și la vârsta adultă, comparațiile între frați. Și evident că mi-am propus ca propriii mei copii să nu experimenteze pe pielea lor efectul folosirii inadecvate a comparației.
Doar că nu trăim singuri pe lume și, iată că, pe măsură ce creștea cea mică, apăreau – preponderent de la bunici – comentarii de genul „L e mai mobilă decât era M la vârsta ei“ sau „Când avea M 2 ani, vorbea corect și nu pocea niciun cuvânt, așa cum face L“. De asemenea, eu însămi mă trezeam punând întrebări de genul „Este vreun coleg care a răspuns corect la toate întrebările din test?“ sau „A reușit cineva din clasă să termine toate răspunsurile în 2 minute?“ Imediat, în mintea mea, mă „biciuiam“: „Nu e ok ce-ai făcut! De ce îți compari copilul cu ceilalți? Știi doar cât de nocivă poate fi comparația…“ Iar când auzeam discuțiile dintre mama mea și nepoate, pe subiecte care păreau să aibă un iz de comparație, deveneam reactivă și vocală…
Teoria comparării sociale
Lucrând la acest articol, mi-am dorit să înțeleg cu calm și empatie ce o determină pe mama să considere comparația benefică. Răspunsul ei de sociolog cu vastă experiență de cercetător și profesor a fost că, atunci când suntem într-un proces de învățare (fie când ne educăm copiii, fie când ne raportăm la noi înșine), avem nevoie de repere, de criterii de evaluare. Pentru a reuși să ne descoperim și construim propria identitate, ne raportăm la ceilalți, deci avem nevoie de modele. Astfel, comparația devine instrumentală, o modalitate de analiză a situației, dezvoltând deducția și inducția. În final, comparația ne ajută să stimulăm în noi (sau în ceilalți) schimbarea. Nu am avut argumente să o contrazic.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Cu toate acestea, nu eram convinsă că beneficiile comparației anihilează pericolele pe care aceasta le are asupra bunăstării emoționale. Este adevărat că natura umană tinde să caute validare raportându-se la semeni – este ceea ce observăm chiar de la vârsta de 5-6 ani, când copiii (devenind mai conștienți de felul cum se reflectă în ochii celorlalți) se vor compara cu cei de vârsta lor. Această dorință de autoevaluare a fost evidențiată de teoria comparării sociale și a fost studiată în anii ʼ50 de Leon Festinger (cel care mai târziu, pornind de la această teorie, a dezvoltat teoria disonanței cognitive). El susținea că „dorința de a evalua propriile opinii și abilități există în organismul uman și că, în lipsa unor mijloace obiective, non-sociale, oamenii își evaluează opiniile și abilitățile comparându-le cu ale altora“. Gândindu-mă la neuronii oglindă, tind să cred că, într-adevăr, comparația are o componentă biologică, ce ne permite să evaluăm starea interioară a celuilalt și să aducem în propria noastră minte ceea ce trăiește o altă persoană. Deci suntem echipați cu un instrument de „citire“ a celorlalți, care poate fi folosit inclusiv pentru a ne compara cu ei.
Mergând însă mai departe, Festinger a conchis că dorința de autoevaluare și nevoia ca această evaluare să se bazeze pe comparația cu alții sunt cele care stau la baza proceselor de influențare socială (facem tot posibilul să îi convingem pe ceilalți să adere la opiniile noastre) și a comportamentelor competitive (considerăm că abilitățile noastre sunt mai bune decât ale celorlalți). Astfel, a observat că tendința de comparare scade pe măsură ce diferența dintre opinii sau abilități crește și că, în momentul în care compararea încetează, fenomenul este însoțit de ostilitate sau dispreț (în măsura în care continuarea comparării cu acele persoane ar implica niște consecințe neplăcute).
℗PUBLICITATE
Efectele nedorite ale comparației
Problemele apar post-comparare, în momentul în care tragem concluziile – că suntem mai „buni“ decât celălalt și devenim îngâmfați, disprețuitori, egoiști, considerând că totul ni se cuvine, sau invers, când rezultatul acestei comparări este în defavoarea noastră și ajungem să fim deprimați, delăsători, considerând că „nu are rost“ să mai încercăm. Fie într-o direcție, fie în cealaltă, efectul este dezastruos din perspectiva relațiilor interpersonale.
Revenind astfel la impactul pe care îl are folosirea excesivă a comparației asupra copiilor, pe lângă intensificarea rivalității fraterne, putem observa creșterea sentimentului de gelozie între prieteni sau de neputință. Mai mult decât o stimulare a comportamentului dezirabil, copilul va resimți comparația ca pe o respingere din partea părintelui. Iar sentimentul de respingere reprezintă o componentă importantă în profilul psihologic al adolescentului violent (Garbarino J., 2005).
Pe scurt, un copil supus unor comparații favorabile – „Ești mult mai descurcăreață, curajoasă, bună la învățătură etc. decât sora ta“ sau „Tu ești cel mai bun, nimeni nu se ridică la nivelul tău“ – va dezvolta în timp o schemă de îndreptățire, care se traduce prin convingerea „Pot să obțin tot ce-mi doresc“. Asemenea persoane se consideră superioare altor oameni, au convingerea că sunt îndreptățite să beneficieze de drepturi și privilegii speciale sau că nu trebuie să se supună legilor reciprocității. Această schemă poate implica o competitivitate excesivă sau impunerea punctului de vedere, controlarea comportamentului celorlalți în funcție de propriile dorințe, fără a manifesta empatie sau preocupare pentru nevoile sau sentimentele altor oameni (Young J., 2003).
La polul opus, un copil supus în mod sistematic unor comparări defavorabile – „Uite, fratele tău ce ordonat e, ce mult citește, ce sportiv e etc…“ sau „Toți colegii tăi pot, tu de ce nu poți? – va dezvolta o schemă de eșec. La vârsta adultă, schema de eșec se traduce prin convingerea „Mă simt ca un ratat“, în consecință el se autosabotează, își va alege un domeniu de activitate sub potențialul său real, nu va reuși să avanseze în carieră, va avea dificultăți în păstrarea unui loc de muncă sau va sări dintr-un job în altul, nu va avea inițiativă sau, chiar dacă va avea reușite, se va simți ca un impostor (Young J., 1993).
O poziționare sănătoasă
În concluzie, cred că o abordare sănătoasă ar putea implica următoarele:
- Folosirea comparației doar pentru a-ți evalua propriul copil în raport cu o medie, ținând cont de faptul că fiecare copil se dezvoltă conform unui tipar unic și că această comparație este valabilă într-o fereastră temporală foarte limitată.
- Folosirea comparației pentru a evalua propriul copil (pe care se presupune că îl cunoașteți cel mai bine) cu un alt copil (vecin, coleg de școală etc.) ținând cont de faptul că percepția personală a părintelui este limitată și că nu vedeți la acel copil decât vârful aisbergului.
- Folosirea informațiilor sau concluziilor la care ați ajuns în urma comparării doar pentru a rectifica traiectoria spre ceea ce credeți că este benefic pentru copilul vostru, altfel spus pentru a-l sprijini pe copil în dezvoltarea unor abilități, fără a-i dezvălui aceste concluzii sub nicio formă copilului.
- Folosirea descrierilor pentru a verbaliza doar ceea ce observați, fără menționarea fratelui sau colegului cu care îl comparați în mintea voastră.
- Descurajarea copilul de se compara cu alții, încurajându-l mai degrabă să folosească tehnici de autoactualizare, cum ar fi analiza propriul progres pe un continuum temporal (de exemplu, în loc de „Sunt mai bună decât Maria la matematică“, mai degrabă „Acum 3 luni aveam mari dificultăți cu tabla înmulțirii, iar astăzi o stăpânesc foarte bine, dar aș vrea pe viitor să fiu mai atent la cum sunt formulate întrebările din teste, ca să greșesc mai puțin“).
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
