Trăim într-o lume în care succesul și validarea par să fie criterii esențiale pentru valoarea personală. Accentul pus pe competiție și recunoaștere reprezintă o povară greu de dus, mai ales pentru persoanele care au dificultăți interioare care le sabotează încrederea și percepția de sine. În acest context, două concepte pot fi relevante, respectiv complexul de inferioritate și sindromul impostorului. Deși ele par să se suprapună în anumite privințe, există, totuși, diferențe între ele. În acest articol, vom explora aceste diferențe, relațiile dintre ele și implicațiile pe care le au asupra vieții de zi cu zi.
Ce este complexul de inferioritate
Complexul de inferioritate a fost introdus de Alfred Adler, întemeietorul psihologiei individuale. Conceptul se referă la un sentiment profund și persistent de inadecvare, însoțit de convingerea că o persoană este mai puțin valoroasă sau capabilă decât ceilalți. Adler consideră că acest complex poate apărea ca rezultat al experiențelor din copilărie, cum ar fi comparațiile constante sau lipsa sprijinului emoțional, și poate influența toate aspectele vieții unei persoane1.
Comportamental, persoanele care suferă de complexul de inferioritate se pot manifesta fie prin evitarea sau retragerea din situații în care riscă să fie judecate, fie prin încercarea de a compensa exagerat, afișând o imagine de superioritate. Aceste reacții sunt, însă, mecanisme de apărare, care mențin percepția negativă de sine. De exemplu, un angajat poate evita să aplice pentru o promovare, considerând despre sine că „nu este suficient de bun“, sau, într-un alt caz, un student își va submina realizările, apreciind că alții au reușit mai mult cu mai puțin efort.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Ce este sindromul impostorului
Sindromul impostorului, descris pentru prima dată de psihologii Pauline Clance și Suzanne Imes în anii ’70, se referă la teama nejustificată că succesul personal este rezultatul norocului sau al înșelării ori manipulării celorlalți, nu al competențelor proprii2. Persoanele care experimentează acest sindrom se simt vinovate pentru realizările lor și trăiesc cu frica constantă de a fi „descoperite“.
Sindromul impostorului nu este legat de o incapacitate reală, ci de un conflict între percepția personală și realitate. Chiar dacă o persoană primește recunoaștere pentru realizările sale, persistă sentimentul de nesiguranță. Un cercetător poate considera că nu merită recunoaștere pentru că nu a făcut decât să sintetizeze munca predecesorilor săi și a echipei cu care a lucrat sau un antreprenor poate considera că succesul în afaceri se datorează exclusiv circumstanțelor favorabile și nu abilităților sale.
Relația dintre cele două concepte
Deși complexul de inferioritate și sindromul impostorului au în comun sentimentul de nesiguranță, ele diferă prin origine și manifestare. Complexul de inferioritate este un sentiment generalizat, profund înrădăcinat, care afectează toate aspectele vieții. În schimb, sindromul impostorului apare, de obicei, în contextul succesului și al performanței.
Din perspectiva relațională, complexul de inferioritate poate alimenta sindromul impostorului, în sensul în care o persoană care se simte constant inadecvată va avea dificultăți în a-și recunoaște meritele. Cu toate acestea, sindromul impostorului poate apărea și în absența unui complex de inferioritate, mai ales în cazul celor care au fost educați să fie perfecționiști sau să pună accent pe validarea externă.
Implicații și efecte
Atât complexul de inferioritate, cât și sindromul impostorului pot avea efecte negative asupra sănătății mintale și a performanței personale. Astfel, sentimentele de inadecvare pot conduce la episoade de anxietate sau depresie, mai ales atunci când persoana își compară în mod curent realizările cu ale altora. În plus, atât complexul de inferioritate, cât și sindromul impostorului îi determină pe oameni să refuze oportunități de dezvoltare, temându-se de eșec sau expunere. Și, nu în ultimul rând, o altă consecință negativă este burnoutul profesional. În încercarea de a compensa existența acestor sentimente, persoanele afectate tind să fie perfecționiste și să cadă în capcana suprasolicitării.
Cum poți gestiona complexul de inferioritate și sindromul impostorului
Primul pas constă în recunoașterea lor. Conștientizarea momentelor în care apar aceste sentimente, reîncadrarea gândurilor negative și reformularea percepțiilor distorsionate ajută la diminuarea influenței lor.
Persoanele complexate pot învăța să-și analizeze critic gândurile negative, întrebându-se dacă există dovezi reale pentru ele. Dacă dificultățile sunt persistente și dificil de gestionat, se poate apela la consiliere psihologică sau psihoterapie pentru identificarea cauzelor și construirea unor mecanisme de adaptare sănătoase3. De asemenea, implicarea în activități care presupun învățare sau dezvoltarea unor competențe noi pot ajuta la consolidarea sentimentului de competență și valoare personală.
Concluzii
Deși complexul de inferioritate și sindromul impostorului au anumite trăsături comune, ele reprezintă fenomene distincte, cu implicații diferite. Înțelegerea lor este esențială, iar prin conștientizare și sprijin adecvat, aceste bariere pot fi depășite, permițând indivizilor să-și atingă adevăratul potențial.
Referințe bibliografice
- Adler, A. (1956). Understanding Human Nature. Greenberg.
- Clance, P. R., Imes, S. A. (1978). The Impostor Phenomenon in High Achieving Women: Dynamics and Therapeutic Intervention. Psychotherapy: Theory, Research, Practice.
- Brems, C. (2001). Basic Skills in Psychotherapy and Counseling. Thomson Brooks/Cole.
Citește și: