Comunitatea este… atunci când „împreună“ este mai important decât mine. Interviu cu Alina Kasprovschi

Alina Kasprovschi este membru fondator al Fundației Comunitare București, pe care o conduce de la înființare. Anterior, a acumulat o experiență de peste 10 ani, în marketing și comunicare.

Ce înseamnă o fundație comunitară și care sunt obiectivele ei?

Fundațiile comunitare au apărut în Statele Unite, în urmă cu mai bine de 100 de ani. Pe atunci, milionarii interesați de calitatea vieții din orașele lor își investeau părți importante din avere pentru a finanța proiecte locale, în domenii pe care le considerau prioritare.

În România, fundațiile comunitare au venit acum 10 ani, cu același scop – să crească nivelul calității vieții, în orașele din care fac parte. Iar fundațiile comunitare românești fac asta strângând bani locali și apoi finanțând proiecte locale. Doar că noi, spre deosebire de americani, strângem bani mai puțin de la milionarii orașului și mai mult de la companii sau de la oameni obișnuiți.

Din ce an există Fundația Comunitară București și care este cea mai importantă realizare de până acum?

Fundația Comunitară București este activă din 2012. Cred că, dincolo de proiecte, un lucru pe care l-am făcut a fost să arătăm că și în București este posibil să vorbim despre comunitate, nu doar în orașele mici. Trăim aici adunați din toată țara, mai degrabă datorită oportunităților, decât din drag de oraș. Și cu toate astea, și în București mulți oameni cu inițiativă sunt interesați și sunt dispuși să dea din timpul lor, pentru ca mai binele general să se manifeste. Faptul că am găsit zeci, poate sute de astfel de oameni cu inițiativă și i-am susținut să își crească ideile și proiectele, asta e cea mai mare realizare de până acum.

În ce alte orașe din țară mai există fundații comunitare?

Există la noi 16 orașe cu fundații comunitare – și încă 4 în pregătire. Fundațiile comunitare deservesc orașe mari (cum ar fi București, Cluj, Iași, Timișoara sau Brașov) ori comunități mult mai mici (cum ar fi Odorheiu Secuiesc sau Țara Făgărașului). Peste tot, însă, găsim aceiași oameni cu inițiativă, pe care îi punem în legătură cu resursele locale, pentru ca proiectele lor să crească.

Anual, auzim de Swimathon. Povestește-ne despre acest eveniment.

Nu pot decât să mă bucur când aud că oamenii știu despre Swimathon. Pentru noi, e un proiect foarte mare și important, pentru că ajungem cu el la mii de donatori din oraș. Swimathon se folosește de înot, ca pretext pentru a aduce oamenii împreună, în jurul unor proiecte importante pentru ei. El funcționează așa: selectăm un număr de cauze, pentru care se înscriu înotători. Însă ne așteptăm de la ei nu atât să facă valuri în bazin, cât mai ales să vorbească despre cauza pe care au ales-o și să strângă bani pentru ea. Așa că în fiecare an, timp de o lună, sute de voci vorbesc despre diferite cauze din comunitate – de la copii bolnavi de cancer până la cultură, sport, educație sau antreprenoriat.

E un eveniment de strângere de fonduri, dar e mai ales un eveniment de strângere de încredere, iar asta e esențial, într-o țară în care nivelul de încredere este sub 10%. Și e un eveniment în care îți dai seama că donația nu e doar un act de caritate – chiar te simți bine, când faci bine.

Anul ăsta, Swimathon are loc pe 29 iunie. Și 27 de proiecte se pregătesc deja să strângă banii bucureștenilor. Ne propunem un milion de lei și credem că avem șanse să reușim.

Comunitatea este…

Atunci când „împreună“ este mai important decât mine.

Care consideri că sunt indicatorii unei comunități sănătoase?

Vorbeam mai devreme despre încredere. Din păcate, în mod constant la eurobarometre, România este pe ultimul loc, atunci când vine vorba să avem încredere în oameni din afara cercului nostru intim. Nici 10% dintre români nu au încredere. Atunci când nu ne mai întrebăm automat care sunt scopurile ascunse ale cuiva care promovează un proiect, înseamnă că începem să ne însănătoșim.

Noi, la fundație, mai vorbim și despre „să ne simțim în București ca acasă“. Și asta are două componente. Una e de siguranță, încredere, relaxare. Dar cealaltă, la fel de importantă, vorbește despre responsabilitate, pentru că noi ne îngrijim casa, nu așteptăm să vină altcineva să facă asta.

Care este raportarea românilor la comunitate?

Am trecut prin 45 de ani de comunism – o epocă în care oamenii din jur reprezentau tot atâtea pericole să fii turnat la Securitate. E normal să avem garda mai sus. Pe de altă parte, cel puțin în ultimii 10 ani, mulți dintre noi au călătorit mult și au văzut cum arată comunitățile și spiritul comunitar în alte părți. Încet, încet, vorba asta „Vrem o țară ca afară“ a devenit, din ceva aspirațional, o idee la a cărei punere în practică putem toți să punem umărul. Și asta începe cu mucul de țigară aruncat la coș, continuă cu grija pentru spațiile comune din cartiere și cu disponibilitatea de a-i ajuta pe cei din jur.

Cum ajunge cineva să fie atât de preocupat de starea de bine la nivel de comunitate?

La mine e simplu: minimum zece ore pe zi, cât lucrez, sunt implicată în starea de bine a comunității. Se spune că împrumutăm trăsături de la oamenii alături de care petrecem cel mai mult timp. Lucrând cu și pentru ei, m-am molipsit de încăpățânarea de a nu lăsa proiecte neterminate, de la Alex din Cișmigiu. De optimism, de la Cristina din Asociația Pacienților cu Afecțiuni Neurodegenerative. De răbdare, de la Traian din Green Floreasca.

Cred că, dacă înțelegem că nu putem fi bine doar noi, independent de ceilalți din jur, atunci starea de bine a comunității devine o prioritate – în măsura în care propria stare de bine este o prioritate.

Care este partea cea mai interesantă în plan profesional pentru tine, în prezent?

Îmi place să fac lucruri mari! Acum ne pregătim să lansăm un proiect care, în următorii ani, va influența felul în care întregul oraș conștientizează și se pregătește de un mare cutremur.

Îmi place la fel de mult să lucrez cu oameni diferiți, să îi aduc împreună și să urmăresc cum ideile lor se transformă în proiecte.

℗PUBLICITATE

---

---

Dacă ai avea suficienți bani pentru a te retrage la pensie, cu ce ți-ar plăcea să-ți ocupi timpul?

Ideea de pensie mă deprimă. Mi se pare o perioadă lungă și goală, în care aștepți moartea. Cred că aș face același lucru pe care îl fac acum. În munca mea, am parte de provocare, diversitate, oameni care îmi plac, sens și glorie. Nu știu ce mi-aș mai putea dori.

Care este acel lucru pe care ai vrea să-l faci sau să-l ai în următorii cinci ani?

Aș vrea să am o stimă de sine mai bună și să nu mai depind așa de mult de aprecierea din afară. Cred că asta m-ar face și mai curajoasă să încerc lucruri sau abordări noi.

Care sunt actele de caritate în care te implici și de ce?

La fundație, lucrăm cu peste 50 de proiecte diferite în fiecare an. Cea mai mare parte a lor mă entuziasmează, mă umplu de speranță și mă determină să le devin ambasador. În multe dintre ele mă implic. La Swimathon, mereu mi-e greu să mă opresc la 1, 3, 5 cauze pentru care donez.

Ani de zile, am mers în Ferentari, unde am lucrat cu aceeași grupă de copii. Ei sunt acum clasa a VI-a și am luat o pauză de la vizitele săptămânale, dar mi-e foarte greu să nu îi numesc și acum „copiii mei“. Pentru ei, ca să îi duc la mare, mi-am donat ziua de naștere mai mulți ani la rând.

Și apoi, mă implic în cauze care îl interesează pe fiul  meu, Toma. L-am crescut în dorința de a se implica și școala unde învață el este la fel de interesată de aspectul ăsta, așa că sunt multe activități caritabile pe care le facem împreună.

Dacă ai face altceva în plan profesional decât ceea ce faci în prezent, ce-ai alege să faci și de ce?

Mi-e foarte greu să răspund cu altceva decât ceea ce fac. Poate că sunt și un pic inflexibilă, dar mai ales cred că, în acești ani, asta e misiunea mea personală. Și încă mai am mult, până să o împlinesc și să trec la altceva.

Cine este persoana care te inspiră cel mai mult?

Nu pot să mă opresc la un singur om sau să dau doar câteva nume. Mă inspiră oamenii cu inițiativă, curajoșii, exploratorii, cei care sunt nemulțumiți și fac ceva în legătură cu nemulțumirea lor. Cu zeci dintre ei lucrăm în București (și nu o spun pentru că dă bine să îmi laud munca). Chiar mă emoționează – ei și norocul meu de a sta în preajma lor.

Cum crezi că te-ar descrie, în câteva cuvinte, profesorul preferat din școală?

Nesupusă. Curioasă. Curajoasă. Aeriană (aș spune că am mai educat asta în ultimii 20 de ani, de când nu mai sunt în liceu).

Dacă ai putea alege să faci orice pentru o singură zi, ce-ai alege să faci?

M-aș trezi foarte devreme, să văd răsăritul. Aș petrece timp scriind. Aș merge cu trotineta. Aș întâlni oameni care mă inspiră. Aș încheia citind cu fiul meu o carte bună în pat.

Care este visul (nu coșmarul) care te sperie cel mai tare?

Știți voi – frica de succes… Mă sperie gândul că, într-o zi, proiectele mele vor atinge o scară pe care să nu o mai pot cuprinde.

Cartea care a adus o schimbare a modului în care te raportezi la viață…

Prima carte ce mi-a venit în minte e una pe care am iubit-o în liceu și de care m-am bucurat de multe ori, de-a lungul timpului. Tortilla Flat a lui John Steinbeck – un roman de dimensiuni mici, despre prietenie, relaxare, bucuria vieții și a lucrurilor mici. Probabil, nu e în Top 100 cărți transformaționale și nici pe lista de lectură a celor mai mari CEO. Dar poate că, din când în când, e bine să mai lăsăm deoparte cărțile serioase și grave și să ne umplem de lumină simplă.

Din cărțile citite în ultimele luni, m-a marcat Into the Magic Shop a lui James R. Doty. E tot o carte mică și luminoasă – și, totuși, atât de înțeleaptă – o poveste adevărată despre puterea mindfulness-ului în viețile celor care îl practică.

Cum putem sprijini activitatea fundațiilor comunitare din România?

Ce m-aș bucura să primesc mai des întrebarea asta!

Puteți intra pe fundatiacomunitarabucuresti.ro să citiți poveștile oamenilor cu care lucrăm și să vă lăsați inspirați. Asta, poate, vă va convinge să faceți voi înșivă un proiect. Sau să donați pentru cineva. Să înotați la Swimathon. Ori să veniți să-i susțineți din tribune pe cei care o fac. Să oferiți din timpul și experiența voastră unui proiect non-profit. Să vorbiți despre schimbările pe care oamenii le fac la firul ierbii, în comunitățile lor.

Mai mult decât orice, să credeți că Bucureștiul (sau orașul vostru) poate să fie „acasă“, cu toate drepturile și responsabilitățile care decurg de aici.