Una dintre cele mai profunde nevoi umane, manifestată de-a lungul întregii vieți, este cea de conectare. Atât de puternică și primordială este această nevoie încât, atunci când nu este satisfăcută, ființele umane n-au nicio șansă să supraviețuiască. Fără un „celălalt semnificativ“ (significant other cf. M. Mead), copiii nu pot supraviețui. Acest „celălalt semnificativ“ poate fi un părinte, un bunic sau o altă persoană, în funcție de dinamica familială și contextul de viață. Conectarea cu această persoană ne dă sens și ne conferă o stare după care tânjim în permanență: aceea de a fi văzuți.
De ce este important să vorbim despre conectare?
De mult timp am în minte să scriu acest articol, deoarece aproape toți părinții cu care am lucrat și am interacționat au întâmpinat dificultăți în a se conecta cu copilul lor, în cel puțin una dintre etapele de dezvoltare ale acestuia. De obicei, aceste dificultăți apar preponderent în acele etape în care și părinții au întâmpinat dificultăți în copilăria lor, dar și în momentele în care viața se întâmplă prea rapid. Inevitabil, pentru a îmbunătăți conectarea cu copiii noștri este necesar să vedem cum și în ce fel părinții noștri au reușit să satisfacă această nevoie de conectare. Ne va fi greu să oferim ceva ce n-am primit, la rândul nostru, și va fi necesar să învățăm să ne conectăm mai întâi la sinele nostru și să ne asigurăm că nevoia noastră de conectare este satisfăcută, înainte de a putea oferi copiilor prezența noastră conștientă.
Ce este conectarea?
A fi înțeles, văzut de către părinte sau îngrijitor înseamnă a fi cunoscut de către acesta. Când acesta ne cunoaște, înseamnă că ne vede și ne acceptă așa cum suntem, iar asta ne face să ne simțim conectați. Conectarea înseamnă mai mult decât a fi în aceeași încăpere și de a respira același aer: înseamnă prezență emoțională. Mai înseamnă validare, autenticitate, conținere, iubire necondiționată, acceptare și susținere.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Ce este deconectarea?
Când nevoia de conectare nu este satisfăcută, se produce o ruptură la nivelul relației dintre părinte și copil, ruptură care determină o suferință imensă în rândul ambelor părți. Pe de o parte, copilul simte că nu este văzut, auzit, cunoscut, iar de cealaltă parte, părintele suferă că nu știe cum să ajungă să-și vadă copilul așa cum este el și să înțeleagă ce se ascunde în spatele comportamentelor dificile, care-l fac să simtă că greșește undeva în creșterea acestuia. De ambele părți, sentimentul resimțit este de invizibilitate: chiar dacă se află în aceași cameră, copilul se simte invizibil, la fel și părintele.
Atunci când în relația noastră cu copilul s-a strecurat deconectarea, empatia, acceptarea, validarea, dar și răbdarea încep să se diminueze. În locul lor se așază confortabil anxietatea, tristețea, egocentrismul, critica, nemulțumirea. Frica ne determină să fim autoritari, reci, rigizi, să vrem să controlăm totul ca să nu scape nimic sau ca să corectăm. Ajungem, astfel, să fim fix opusul a ceea ce ne doream să fim ca părinți pentru copiii noștri. Fără să ne dăm seama, copiii încep să nu se mai simtă în siguranță în relația cu noi și se deconectează. Primul efect al deconectării și, practic, indiciul care ne-ar putea ajuta să ne dăm seama din timp că suntem deconectați de copilul nostru este pierderea cooperării.
Cum arată concret deconectarea?
Când țipăm, etichetăm, criticăm, agresăm (emoțional, verbal, fizic), când învinuim, umilim, rușinăm, copiii nu se mai simt în siguranță în preajma noastră și activează sistemul de alarmă: simt că nu sunt înțeleși, se retrag și recurg la tot felul de comportamente care apasă și mai tare „butoanele“ părinților.
Copiii deconectați de părinții lor:
- nu cooperează: „Nu face nimic din ce-i spun să facă!“, „Nu mă aude, parcă vorbesc cu pereții!“;
- sunt opoziționiști: „Se împotrivește la fiecare pas!“, „Nu-i convine nimic!“, „Vrea să fie totul doar ca el/ea“; „Dacă nu-i convine, refuză cu vehemență să facă ce-i cer, se înfurie, țipă!“.
- sfidează: „Pare că face înadins totul!“, „Fără pedepse nu ne putem înțelege cu el (ea)!“, „Pare că-i face plăcere să facă fix pe dos de cum îi spun!“;
- contestă autoritatea: în special copiii mai mari, preadolescenții și adolescenții;
- au tantrumuri dese și puternice: „Când nu-i convine ceva, se tăvălește pe jos, de ne știe tot cartierul“, „Plânge și țipă fără să mai audă nimic din ceea ce-i zic, pare că vorbesc singur(ă)!“;
- se angajează în comportamente inadecvate, deranjante, supărătoare pentru a atrage atenția: „O tachinează pe sora lui“, „Tocmai ce am culcat bebelușul și el (ea) s-a dus și l-a trezit“, „Aruncă toate jucăriile prin casă“, „Trântește ușile“, „Îmi răspunde înapoi“.
Munca interioară a părintelui când apare deconectarea
De fiecare dată când un părinte îmi povestește despre astfel de comportamente, îl invit să se gândească și să răspundă la aceste întrebări: Cum te-ai simțit în acel moment, ce emoții au apărut? Ce gânduri ți-au trecut prin minte automat?
De cele mai multe ori, copiii încearcă prin comportamentele lor să ne aducă într-o stare emoțională asemănătoare celei pe care o au ei. Atunci când copilul tău refuză să îndeplinească ceva ce tu i-ai cerut, te simți fără control și, fără să-ți dai seama, intri într-o luptă de putere în care, de cele mai multe ori, iese învingător adultul. Ne este frică să rămânem fără control și, mai ales, să rămânem fără control asupra copiilor noștri. Ne este frică că, dacă nu facem ceva atunci, rapid, să recăpătăm controlul, o să pierdem totul. Dar oare nouă ne-ar plăcea să fim controlați? Cum ne-am simți în locul lor? Ne-am simți fără putere și tocmai asta încearcă și copiii să ne facă să simțim atunci când își manifestă atât de vehement refuzul. Până la urmă, nimănui nu-i place să se simtă fără putere și controlat: așadar, întrebarea firească este cum facem să înlocuim controlul cu cooperarea?
Cum putem restabili homeostaza, starea de siguranță?
Pentru a reveni la o stare de siguranță și pentru a înlocui controlul cu cooperarea este necesar să ne reconectăm cu copiii. Una din variante este să-i invităm să povestim despre situațiile dificile sau cele care ne îngrijorează. Este important să alegem un moment în care atât noi, cât și ei sunt odihniți și calmi, și să verificăm cu ei dacă există disponibilitatea pentru a sta de vorbă despre subiectul care ne frământă. Ajută mult să le împărtășim noi cum ne-am simțit în momentele dificile din relația cu ei, să-i întrebăm și pe ei cum se simt, ce au nevoie, să ne cerem scuze pentru comportamentul nostru (atunci când este cazul și reacția noastră a fost nepotrivită). De multe ori, copiilor mai micuți le este greu să pună în cuvinte ce simt, așa că este util să încercăm noi să intuim și să verbalizăm pentru ei. Este eficient ca discuțiile cu copiii noștri să se termine cu aprecieri și exprimarea recunoștinței (și eventual să și înceapă așa): „Mă bucur că vrei să povestim despre ce s-a întâmplat ieri. Înainte de asta, aș vrea să-ți spun că-mi place tare mult de tine și-mi place să petrec timp cu tine. Cum a fost ziua de ieri pentru tine?“.
Pe lângă această parte, în care vorbim, o altă variantă extrem de eficientă este joaca și timpul special împreună. Copiii vorbesc limba jocului. Prin joc reușesc să ne transmită tot ce nu pot prin cuvinte. Chiar dacă ne e greu să ne jucăm, căutați împreună cu copilul un joc care să vă facă plăcere amândurora și lăsați copilul să vă ghideze în lumea lui interioară.
În loc de final, vreau să păstrați în minte ideea că sunteți iubiți de copiii voștri așa imperfecți cum sunteți și că ei nu vor înceta niciodată să vă iubească. Ei au nevoie de voi, să-i iubiți necondiționat, să fiți acolo pentru ei, în special atunci când comportamentele lor nu sunt dezirabile. Acesta este modul lor de a vă cere ajutorul și de a vă invita să vă conectați cu ei. Încercați să transformați situațiile dificile în oportunități de conectare: viața voastră s-ar putea să se schimbe semnificativ în bine.
Citește și: