Mereu am simţit o presiune imensă când auzeam şi citeam în cărţile de parenting că atunci când copiii au un conflict, cel mai bine e să îi lăsăm să îl rezolve singuri. Dacă intervenim, concluzia era că ei nu mai învaţă să îşi rezolve conflictele singuri. Am încercat şi eu o vreme să fac asta – şi cu copiii mei şi cu ai altora, dar ceva nu mergea de fiecare dată.
De cele mai multe ori, era acelaşi copil care cumva ieşea din conflict obţinând ce îşi dorea şi acelaşi copil care ceda, fie de teama de a nu pierde prietenia celuilalt, fie pentru că nu îi plăceau conflictele. Când am observat că unul mereu câştigă, iar celălalt pierde şi lasă de la el, mi-am zis: ceva nu e în regulă cu abordarea pe care eu o cunoşteam! Şi am încercat să îmi explic de ce nu merge. Explicaţia a venit la un moment dat, gândindu-mă la conflictele mele proprii cu alte persoane adulte. Am văzut că pot să ţip şi să mă dau de ceasul morţii şi să nu ajung nicăieri într-o dispută cu cineva drag. Şi am văzut că şi eu, şi partenerul meu, în conflict, putem să ne simţim înţeleşi şi să rezolvăm problema atunci când, în prealabil, ne-a ascultat cineva legat de ceea ce ne e teama şi are legătură cu acel conflict. Atunci când cineva ne-a auzit frica, ne-a văzut şi s-a conectat cu noi. Cheia e deci, conectarea celor doi dintr-un conflict. Şi te simţi conectat atunci când te vede altcineva.
Aşa că, explicaţia pentru care doi sau mai mulţi copii nu îşi rezolvă uneori conflictele este aceea că în acel moment, sistemul lor limbic (creierul emoțional) nu simte conectare. Am văzut şi situaţii în care cei doi copii găsesc soluţii win-win – acelea au fost intotdeauna când cel puţin unul din copii era conectat, deci îi funcţiona cortexul prefrontal, acea parte a creierului care ne ajută să luăm decizii, să raţionăm, să găsim soluţii, să ne controlăm şi să anticipăm consecinţe. Aşadar, dacă doi copii nu se simt conectaţi, cortexul lor prefrontal este adormit, slabe şanse de rezolvare a conflictelor. Ceea ce am observat că merge este să ne conectăm cu ei… prin joc! Să le redăm fiecăruia dintre ei sentimentul că sunt văzuţi, că cineva observă cum se simt. Să îi facem să râdă, pentru că râsul detensionează şi relaxează corpul şi ne apropie unul de altul.
Hai să vă povestesc un exemplu!
Eram într-o seară cu fetiţele mele de 5 şi 7 ani în vizită la alte două fetiţe. La un moment dat, le-am auzit certându-se. Când am intrat şi eu în camera, au început să povestească una despre alta, cum numai copiii de vârsta lor ştiu să o facă: cu o multitudine de epitete colorate care mă izbeau, la fel ca şi cortexul meu pre-frontal! Din fericire, nefiind doar copiii mei, m-am controlat destul de bine şi am început să mă joc cu ele, să mă prostesc, punându-mă în poziţia unei femei prostuţe.
„O, Doamne, deci voi aici construiţi din hârtie nişte coroane de regine? Dar asta e minunat! Fiindcă eu mă aşez în pat ca o regină şi voi aştepta aceste 4 coroane. Şi apoi mă duc în oglindă şi, precum maştera din Albă-ca-Zăpada, o voi întreba pe oglindă: Aoleu, ce o întrebam eu oare?… ammmm. Oare o întrebam: la ce oră se culcă mama în seara asta, ca după aceea să mănânc toată îngheţata din frigider? Sau… ammmm… Nu mai ştiu dacă trebuie să mă spăl pe dinţi şi apoi să mă culc? Sau să nu mă spăl deloc?“
Iar ele răspundeau toate în cor: „Să nu te speli deloooc!“ și, desigur: „La ce oră se culcă mama ta ca noi să mâncăm toată îngheţata?“.
Am mai continuat cu aşa întrebări pe care atât eu, cât şi ele le strigam, nu le rosteam. La un moment dat, mi-au zis că nu îmi vor da nicio coroană şi că să tac din gură că le stric treaba.
℗PUBLICITATE
„Bine, am zis eu. Atunci o să mă pun în vârful patului şi îmi voi da singură atenţie“.
Ele se opresc să vadă cum fac asta.
„Ce vă uitaţi aşa? Uite, am două Otilii în mine: una care vrea atenţie, şi una care o dă. Uite ce vorbesc ele: Aaaa, buna, Otilia, ce faci tu aici? Bine, ce să fac, uite, sufăr că fetele astea nu îmi dau atenţie. Aaaa, lasă că îţi dau eu. Hai că o să îţi zic numai lucruri minunate. Vaaai, dar ce frumoasă eşti! Aaa, mulţumesc din suflet, draga mea! Daaa, chiar eşti. Şi ce bună eşti la lipit coroane de regină. Nu ca fetele alea de acolo de pe covor care nici nu ştiu să ţină foarfeca în mână.“
(Tot timpul ăsta vorbeam ca o prinţesă fonfăită şi toantă).
Fetele acum râd de se prăpădesc şi îmi zic că eu sunt o bleguţă, că ele fac corone frumoase şi că or să mă lase fără nicio coroană dacă mai vorbesc aşa de ele.
Ce s-a întâmplat după aceea? Şi-au împărţit şi foarfeca şi foile şi pietricelele de lipit. S-au coalizat împotriva mea. De ce s-a întâmplat asta ca prin minune? Că m-am dus la ele, nu le-am făcut să se simtă vinovate pe niciuna (apropo de vină… intraţi şi rezervaţi-vă un loc la conferinţa noastră din 10 octombrie 2015!), le-am oferit conectare şi le-am făcut să râdă. După ce sistemul lor limbic au detectat conectarea, le-a mers cortexul prefrontal şi şi-au rezolvat singure conflictul. Deci, da, copiii îşi pot rezolva singuri disputele… cu o singură condiţie: să fie conectaţi!
Încercaţi și voi?
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
