skip to Main Content

Sunt în sala de așteptare, stau să intru la psihiatru, iar în minte mi se desfășoară o criză demnă de un copil de trei ani. E ca și cum creierul meu s-a trântit pe spate, țipă și plânge, iar apoi o să stea bosumflat. Recepționera, care, probabil, știe să recunoască astfel de crize interioare, se uită la mine și-mi zâmbește, iar eu reușesc, cumva, să-i zâmbesc înapoi. Ea se întoarce la treburile ei, iar eu mă întorc la criza mea.

În mintea mea, un întreg discurs furios: Toată chestia asta e oribilă, serios. De ce m-a ales pe mine depresia? De ce eu? De ce eu? De ce nu omul acela oribil de la magazin, care se holbează mereu la mine, de parcă aș fura toată ciocolata? De ce nu femeia aia oribilă ce m-a împins pe scări la metrou? De ce nu toți ceilalți oameni care s-au purtat înfiorător cu mine de-a lungul anilor, fără niciun motiv? Lasă să aibă ei depresie, în locul meu! Pot enumera cu ușurință 50 de alți oameni care ar merita să aibă depresie, mult mai mult decât mine. Adică eu încerc din răsputeri să fiu drăguț cu oamenii. Îmi plătesc taxele, reciclez, mă întorc după oameni pe stradă să le înapoiez ochelarii care le-au căzut pe jos. Sunt complet împotriva comportamentului urât și sunt foarte tolerant cu pisicuțele pufoase. Așa că de ce am depresia asta debilitantă? De ce să fiu eu pedepsit, când muncesc din greu și dau tot ce e mai bun din mine? 

Asta e o conversație grozavă pe care s-o porți oricând cu tine, ani la rând. Și care nu schimbă absolut nimic. De fapt, nu e chiar așa: te poate face din ce în ce mai furios, mai ursuz și mai antipatic – e și asta ceva. Problema este că eu îmi puneam numai întrebările greșite. Niște întrebări mai bune ar fi fost astea: 

De ce să nu mi se întâmple chiar mie?
Sau:
De ce nu eu?

Când ne punem aceste întrebări, intervine partea umilă din noi, în loc să intervină ego-ul. (Ei, nu-i așa că aduc puțin cu Freud aici? Super, asta o să-mi facă bine la ego!) Nu există niciun motiv pentru care să nu facem depresie; există mulți alți oameni, în afară de noi, care suferă de această boală. Este groaznic, cu adevărat groaznic, dar nu există niciun motiv pentru care noi să fim scutiți de asta. 

Boala e o porcărie. E un aspect al vieții despre care știm, dar pentru care nu ne pregătește nimeni. Cei dragi nouă se îmbolnăvesc, pisica ni se îmbolnăvește, ne îmbolnăvim și noi. Avem nevoie de cursuri, la școală, despre boală, pentru că de fiecare dată ne șochează profund, în loc să fie ceva la care să ne așteptăm. 

℗PUBLICITATE



Nu e ușor să fii umil când vine vorba de depresie, pentru că asta presupune să acceptăm o afecțiune pe care o urâm. Dar dacă ne cunoaștem limitările, ce putem și ce nu putem controla, vom avea mai multă forță pentru a lupta împotriva depresiei și a avea grijă de noi. 

Umilința este, din punctul meu de vedere, un punct forte, fiindcă ne face să căutăm sprijin și să acceptăm că avem lucruri de învățat despre boala cu care ne confruntăm. Atitudinea umilă ne face să ne dăm seama că nu suntem perfecți și deci nici drumul spre recuperare nu va fi perfect. 

Să tragem cu toții aer în piept, să recunoaștem că nu știm totul, să fim deschiși la schimbare și la idei noi și să mergem mai departe. 


 Extras din Cum să bagi depresia în depresie, de James Withey. Cartea poate fi comandată din shop-ul Paginii de Psihologie. 

James Withey are marele merit de-a fi fondat The Recovery Letters, un proiect de amploare ce presupune și încurajează publicarea pe site-ul www.therecoveryletters.com a unor scrisori întocmite de cei care și-au revenit după depresie pentru cei care suferă în prezent de această afecțiune.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0