fbpx
skip to Main Content

În urmă cu ceva ani, la câteva luni după ce am divorțat, o prietenă mi-a trimis o invitație pentru a intra într-un grup on-line de „monoparentali“. I-am spus atunci că nu știu dacă mă potrivesc în acel grup, pentru că eu nu sunt părinte singur, cresc copilul împreună cu celălalt părinte. Mi-a explicat că grupul nu este doar pentru părinți singuri, ci include și persoane divorțate, cu custodie comună, și că unele discuții ar putea să fie interesante, căci se împărtășesc resurse și informații despre creșterea și dezvoltarea copiilor după divorț. Am reflectat atunci la utilizarea sintagmei de familie monoparentală și de ce, inclusiv în cazurile în care există doi părinți implicați în creșterea copilului, în România preferăm sintagma familie monoparentală după divorț, iar conceptul de familie coparentală este inexistent, sau poate este pomenit doar în cabinetele psihoterapeuților de familie sau ale consilierilor parentali.

Cum ar fi?…

…Dacă în România am ajunge să vorbim, după divorț sau separare, despre familii coparentale funcționale și nu despre familii monoparentale?

În România, realitatea unui număr îngrijorător de mare de copii este că după divorț, aceștia sunt crescuți preponderent în familii monoparentale (formate din părinte și copil/copii), iar această realitate se reflectă inclusiv în terminologia folosită atât în limbajul juridic, cât și în cel uzual: un părinte divorțat ajunge să se definească drept părinte singur (monoparental). Fără a intra în detalii juridice, căutând definiția familiei monoparentale, am constatat că ea este definită ca „familia formată din persoana singură și copiii aflați în întreținerea acesteia și care locuiesc împreună cu aceasta“, iar părintele divorțat este considerat „persoană singură“, conform reglementărilor legislative actuale (Legea 277/2010 privind alocația pentru susținerea familiei).

Înțelegând și influența pe care o poate avea în plan psihologic limbajul folosit, oare ar fi mai sănătos pentru copiii crescuți de părinți divorțați, să știe că fac parte dintr-o familie coparentală și nu dintr-una monoparentală? De asemenea, părintele divorțat nu ar mai fi înclinat să se autodefinească părinte singur, ci co-părinte, care își asumă creșterea și educarea copilului său, la fel ca orice alt părinte iubitor (căsătorit sau nu). Iar pe părintele singur, acela care nu are un alt părinte (partener) cu care să crească copilul, l-aș numi părinte unic, pentru abilitățile sale speciale de super-om, care își asumă responsabilitățile pentru doi părinți și, uneori, chiar pentru un întreg „sat“ (cu referire la sistemul de suport extins, de care avem nevoie pentru creșterea copiilor).

Ce înseamnă coparenting?

Am tot auzit vorbind, în ultimii ani, despre diverși termeni asimilați rolului de părinte (parentalitate − parenthood), parenting, parentaj și tot așa.

Pentru a defini coparentingul, facem referire la una dintre abordările predominante în practica psihoterapiei de familie, cea sistemică, aceea care delimitează între subsistemele familiei și rolurile adulților în aceste subsisteme. Distingem între relația maritală (de cuplu), aferentă subsistemului adulților și relația de coparenting, asociată subsistemului parental. De asemenea, rolul de părinte are asociate două tipuri de relații: cea de coparenting, care presupune interacțiunea dintre părinți cu privire la creșterea și dezvoltarea copilului (Feinberg, 2003), diferită de relația de parenting − interacțiunea directă a părintelui cu fiecare copil. Așadar, termenul de coparenting se referă la interacțiunile pe orizontală dintre părinți, care au ca obiectiv principal creșterea, educarea, îngrijirea și dezvoltarea copiilor, iar termenul de parenting cuprinde interacțiunile diadice pe verticală dintre fiecare părinte și copil (Lamela & Figuereido, 2016).

Primele cercetări cu privire la rolul pe care relația de coparenting îl are asupra dezvoltării copiilor au fost realizate în cazul familiilor separate, în urma unui divorț, însă transformările sociale aferente ultimelor decenii au punctat necesitatea analizării rolului pe care coparentingul îl are în diverse tipuri de structură familială (familii intacte, familii separate prin divorț, părinți necăsătoriți care coabitează – concubinaj, cupluri de același sex, familii reconstituite). De aceea, într-o accepțiune mai largă, atunci când se studiază relația de coparenting în diverse structuri familiale, termenul de coparenting apare definit ca relația de coordonare dintre adulții responsabili de îngrijirea copilului (McHale, 2011).

℗PUBLICITATE



În încercarea de a operaționaliza conceptul de coparenting, cercetătorii au diferențiat aspectele pozitive ale relației de coparenting (sprijinul, o bună coordonare și cooperare între părinți, comunicare și implicare) de cele negative (conflictul, competiția, subminarea, triangularea).

  • Astfel, vorbim despre coparenting cooperant (suportiv, pozitiv), atunci când părinții apreciază competența parentală a celuilalt părinte, îi recunosc contribuția și îi susțin deciziile și autoritatea (Feinberg, 2003).
  • În opoziție cu acesta, coparentingul competitiv (subversiv, negativ) se manifestă prin critică, învinovățire și denigrare (McHale, 1995) și este asociat unui grad ridicat de conflict interparental.

Indiferent de statutul civil al părinților, relația de coparenting poate fi una funcțională sau nu. Așadar, prin extrapolare, am putea distinge între familiile coparentale funcționale, caracterizate printr-un coparenting cooperant-suportiv-pozitiv și familiile coparentale disfuncționale, în care părinții manifestă comportamente conflictuale, subminare, critică etc.

Costurile coparentingului negativ

Cercetările au demonstrat legătura dintre calitatea relației de coparenting și apariția unor probleme de dezvoltare la copii, atât în familiile intacte, cât și în familiile separate. O relație de coparenting disfuncțională poate favoriza apariția depresiei, anxietății sau a tulburărilor de comportament (agresivitate, rebeliune etc) la copii. Dintre dimensiunile negative ale relației de coparenting, subminarea este corelată cu cele mai multe probleme de dezvoltare la copii, iar aprecierea parentingului celuilalt părinte (practic, opusul subminării) este considerat ca un factor protector pentru apariția acestor tulburări.

Majoritatea părinților, atunci când divorțează, se tem de efectele negative pe care decizia lor o poate avea asupra dezvoltării copiilor. Divorțul este considerat în literatura de specialitate un eveniment cu potențial traumatic pentru toți cei implicați, iar cercetările ultimelor decenii au încercat să dezvolte diverse metode de sprijin pentru familiile care trec prin această transformare. Privit din perspectivă sistemică, divorțul presupune ruperea relației de cuplu, aferentă subsistemului marital (al adulților), însă disoluția căsătoriei nu înseamnă și ruperea relației de coparenting și, mai ales, nu înseamnă ruperea relației directe cu copiii (relația de parenting). Din păcate, disfuncționalitățile prezente în sistemul familial înaintea divorțului continuă să aibă efecte negative asupra copiilor și post-divorț, dacă nu sunt conștientizate de către părinți. De aceea, atât cercetătorii, și mai ales practicienii terapiei de cuplu și familie, atrag atenția asupra acestor efecte negative pentru copii. Astăzi, părinții pot accesa diverse programe de suport specializat, care să-i ghideze în parcurgerea procesului de separare și de îmbunătățire a relației de coparenting: psihoterapie (individuală sau de familie), ședințe de consiliere parentală, programe de parenting, sesiuni de coordonare parentală, grupuri de suport psihologic pentru părinți.

Acesta este primul dintr-o serie de articole despre relația de coparenting și cum poate fi aceasta îmbunătățită, atât în familiile intacte, cât și în familiile separate.


Studii citate în articol:

  • Feinberg, M. E. (2003). The internal structure and ecological context of coparenting: A framework for research and interventionParenting: Science and Practice, 3(2), 95-131.
  • Lamela, D., & Figueiredo, B. (2016). Coparenting after marital dissolution and children’s mental health: a systematic reviewJornal de Pediatria, 92(4), 331–342.
  • McHale, J. P. (1995). Coparenting and triadic interactions during infancy: the roles of marital distress and child genderDevelopmental Psychology, 31(6), 985–996.
  • McHale, J. P. (Ed.). (2011). Coparenting in diverse family systems. In J. P. McHale & K. M. Lindahl (Eds.), Coparenting: A conceptual and clinical examination of family systems (pp. 15–37). American Psychological Association

Cătălina Elena Balanișcu este psiholog, pasionată de dezvoltarea umană, atât în context individual cât și social. Și-a petrecut primii 15 ani după terminarea Facultății de Filosofie, secția Științe Politice, ca și manager – angajat în mediul corporate, ulterior oferind consultanță de business. Odată cu nașterea fetiței ei s-a îndreptat tot mai mult către pasiunea pentru psihologie, accesând multiple programe de dezvoltare și formări specifice domeniului. Este consilier parental certificat și își continuă formarea în psihologie clinică și psihoterapie de cuplu și familie. Promovează educația parentală ca formă de dezvoltare personală, cu accent pe îmbunătățirea relațiilor din sistemul familial, pentru a susține dezvoltarea sănătoasă atât a copiilor, cât și a adulților.

Caută
Coșul de cumpărături
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0