skip to Main Content

Într-un seminar despre parenting, o tânără mamă și-a exprimat îngrijorarea: „Când intru peste băiețelul meu de 4 ani în timp ce face baie, el lasă jetul de apă să-l plesnească „acolo”! E normal așa ceva?“ A fost derutată peste măsură de răspunsul meu: „Da, ceea ce face el este perfect normal. Dar îngrijorarea mea se referă la tine. De ce îi invadezi tu intimitatea?“

În anii copilăriei sale, această mamă nu avusese parte de niciun fel de intimitate. Nu era ceva neobișnuit ca părinții ei să dea buzna, când ea făcea baie sau folosea toaleta. Lucrurile personale îi erau luate fără permisiunea ei, iar dacă obiecta când vedea un frate sau o soră că-i purta hainele, i se spunea că este egoistă și trebuie să învețe să-și împartă cu alții bunurile.

Când a realizat toate acestea, ea mi-a spus: „O, Doamne! Îmi amintesc ce oribil mă simțeam pe atunci! Am jurat că eu o să mă port altfel și… iată că fac și eu același lucru. Nici măcar nu mi-am dat seama.“

Conștientizarea e primul pas înspre schimbare

Odată ce îți dai seama, poți începe să te schimbi. E ceva uzual pentru copiii care au crescut într-o familie disfuncțională să le fi fost invadată intimitatea. În asemenea familii, o ușă închisă n-are niciun sens. Până și gândurile îți sunt invadate: „Dacă m-ai iubi, mi-ai spune totul.“

Corespondența îți este deschisă, convorbirile telefonice îți sunt ascultate, iar jurnalul îți este citit fără jenă. Copiii sunt făcuți să creadă că fac ceva rău, dacă vor să-și țină o parte a sinelui lor doar pentru ei. Cel mic ajunge să se simtă ca o anexă a cuiva – o posesiune, nu o persoană.

Dacă așa a fost copilăria ta, e important să nu faci aceeași greșeală. E cazul să bați la ușa camerei copilului, exact așa cum îi ceri lui să bată la a ta.

Evident, intimitatea unui copil de 2 ani e diferită de intimitatea unui preadolescent de 10 ani. Dar principiul e același. Un copil are nevoie de spațiu personal, la fel cum și noi avem nevoie. În plus, copiii adoră să aibă un cod secret numai al lor, un limbaj secret al semnelor și altele asemenea. Acestea nu sunt menite să-l excludă pe părinte. Sunt destinate să-l facă pe cel mic să se simtă special și, de asemenea, conectat la alți copii de vârsta lui. Și toate fac parte din procesul maturizării.

Am auzit bărbați în toată firea, vorbind cu nostalgie despre inelul cifrat pe care-l aveau în copilărie. Nu cred că secretele pe care ei și le transmiteau unul altuia cu ajutorul literelor și cifrelor încrustate pe inel periclitau siguranța națională sau politica externă, dar trebuie să mărturisesc că eu n-am avut un astfel de inel.

Când eram eu copil, era la modă un limbaj secret în care trebuia să pui silaba „ob“ în fața fiecărei vocale. Ca să spun adevărul, eram destul de bună la asta, așa că m-am simțit șutată afară din toată „conspirația“, când copiii mei au elaborat un limbaj secret asemănător. Dar făcea parte din evoluția lor firească. Deci, dacă n-ai avut nicio intimitate în copilărie, ți-e greu s-o respecți pe-a altora. Totuși, este imperios necesar să strângi din dinți și să nu dai năvală pe teritoriul lor.

℗PUBLICITATE



Pentru un copil, apartenența lui și siguranța în familie sunt legate în mod simbolic de spațiul personal și de intimitate.

Într-o familie funcțională, ai dreptul să „jelești“ sentimentul de pierdere

Karl, un om de afaceri foarte încrezător în sine (și fără copii), îmi povestea: „Eu am fost cel mai mare dintre cei șapte copii. Ceilalți șase erau cu mult mai mici ca mine, iar părinții mei – care erau, amândoi, alcoolici – n-aveau nici o casă prea mare, nici prea mulți bani. Așa că n-am să uit niciodată cum a fost a doua zi după ce m-am mutat în căminul colegiului aflat în celălalt capăt al orașului. M-am întors acasă la numai 24 de ore după ce îmi luasem lucrurile și am constatat că dormitorul pe care-l avusesem eu toată viața nu mai exista. Doi dintre frații mei se instalaseră acolo și-l făcuseră… al lor. Toate lucrurile mele dispăruseră. Nimeni nu mă prevenise că asta avea să se întâmple. Am intrat și m-am trezit în fața faptului împlinit. La 18 ani, am înțeles că nu voi mai putea niciodată să mă întorc acasă. M-am simțit dezrădăcinat. Iar ei nici măcar n-au înțeles de ce m-am supărat. La urma urmei, în ochii lor eu nici nu mai locuiam acolo. Și m-au tratat cu multă răceală, fiindcă m-am simțit prost. Aceea nu mai era casa mea.“

Ceea ce i s-a întâmplat lui Karl se întâmplă tot timpul. Părinții adesea fac greșeala de a nu recunoaște cât de dificile sunt tranzițiile vieții pentru copiii lor. Și, în mod ironic, ei decid să aștepte o tranziție în viața copilului, pentru a face o schimbare în propria viață. De exemplu, multe cupluri așteaptă să divorțeze după ce pleacă la colegiu și ultimul copil. Însă acel ultim copil e devastat, fiindcă asta înseamnă că întreaga sa viață se schimbă și el nu mai are nicio ancoră. Chiar și renovarea camerei unui copil „fără a-l preveni pe acesta” îl debusolează pe cel mic. Tu, părintele, ai dreptul să faci asta, fiindcă e casa ta. Dar nu presupune că fiica sau fiul tău o să privească totul cu nepăsare. Pare mai cinstit să discutați despre asta în prealabil, așa încât copilul – fie și tânăr adult – să rămână cu senzația plăcută că a cedat de bunăvoie camera“, și nu că „el însuși a fost înlocuit“ cu altcineva.

Când părinții mei au vândut casa în care eu am crescut, am fost foarte supărată, deși eram deja căsătorită, aveam casa mea și propriii copii. Soțul meu a zis: „Dar tu locuiești cu mine acum.“ Iar eu i-am replicat: „Da, dar…“ Diferența dintre familia funcțională și cea disfuncțională este aici de nuanță: în familia funcțională, ai dreptul să „procesezi“ schimbarea, să-ți „jelești“ sentimentul de pierdere; în schimb, în familia disfuncțională, ți se aruncă în față acuza că ești o persoană „egoistă“ din cauză că ai astfel de sentimente, așa că sfârșești prin a te simți prost.

La vârstă adultă, copiii crescuți astfel vor avea dificultăți în a se încrede în oameni și se vor dovedi foarte posesivi.

Extras din cartea Mai bun decât părinții tăi.

Dr. Janet Geringer Woititz a absolvit Antioch College, după care a finalizat un program de masterat la Montclair State University și a obținut diploma de doctor în educație la Rutgers University. Încă de la începutul carierei, a fost preocupată de psihologia adulților care au crescut într-o familie cu un alcoolic.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0