fbpx
skip to Main Content

Frustrarea este sănătoasă pentru copil, fiind o ocazie de a învăța cum să tolereze emoții mai puțin plăcute, de a încerca să genereze soluții la o problemă sau de a accepta lucrurile așa cum sunt, respectiv, diferite de ceea ce și-ar dori. Mulți părinți cu bune intenții evită să le permită copiilor astfel de confruntări, considerând că la maturitate se vor întâlni cu suficient de multe greutăți și nu e nevoie să le trăiască și în copilărie. Și totuși, cum vor fi pregătiți pentru acele greutăți?

Teama de eșec

Nimănui nu-i plac eșecurile, mai ales dacă avem obiceiul de a le transforma într-o etichetă la adresa noastră. Cu toate astea, cu toții avem eșecuri și, dacă suntem atenți, din ele învățăm. Putem, totuși, să nu mai sărim, de la prima greșeală, cu catalogări precum „sunt prost(ă)“ sau cu generalizări de genul „mie niciodată nu îmi iese nimic bine“. Oare cum ne simțim când ne livrăm astfel de mesaje? Cu certitudine nu prea motivați să încercăm în continuare. 

Teama de eșec există în fiecare dintre noi, nu este un moment plăcut emoțional, dar nici o catastrofă, chiar și atunci când vorbim despre un eșec profesional, de admiterea la facultate sau de alegerea partenerului cu care să ne căsătorim. Întotdeauna putem încerca să facem schimbări. Cât de simplu sau greu ne va fi depinde și de educația pe care am primit-o în familie. Dacă părinții ne judecau pentru un eșec, dacă am avut părinți care nu ne-au vorbit despre propriile lor eșecuri, idealizați drept modele ale perfecțiunii, dacă nu ne-au fost alături în momentele dificile trăite după un insucces, la maturitate cu atât mai mare ne va fi teama. Iar din teamă, deseori, cu atât mai puține ne vor fi încercările de a face lucruri noi, de a învăța, de fapt.

Copiii vor avea eșecuri, indiferent de cât încercăm să îi protejăm, iar asta este ok. În loc să intervenim prevăzători, anticipativ, mai sănătos este să le permitem să se confrunte cu frustrarea, să găsească rezolvări, iar alteori să suporte consecințele. Copilul tău nu a fost primit în echipa de baschet? Poate se va antrena mai mult, și anul viitor va reuși. Sau poate, dacă are timp și răbdare cu el însuși, va descoperi un alt sport pe care ar vrea să îl încerce. Nu și-a făcut tema pentru că tu ai fost prea obosită să îl supraveghezi? Cu certitudine se va confrunta cu repercusiuni a doua zi la școală și va avea de remediat această problemă. Nu te grăbi să faci pentru el, să îl monitorizezi constant, și nici să găsești soluții tuturor problemelor lui. 

Ne dorim un copil responsabil?

De multe ori aud părinții din cabinet plângându-se de copiii lor, în special de adolescenți, că nu își fac curățenie în cameră, nu își strâng hainele, nu le duc la spălat etc. Pe scurt, dacă tu ai o problemă cu comportamentul copilului, problema este la tine, iar pentru a vedea o schimbare la el… începe tu să faci schimbările. De câte ori ai făcut patul copilului tău în loc să îi transferi lui această sarcină? De câte ori i-ai strâns hainele pentru că le lăsa împrăștiate? În felul acesta, copilul învață să tolereze cicăleala, dar nu să își schimbe comportamentul, din moment ce altcineva va face toate aceste lucruri în locul lui. Responsabilitatea este o lecție importantă pe care copiii o pot învăța de mici, prin sarcini și îndatoriri adecvate vârstei. Nu face în locul lor, ci setează responsabilitățile pe care le au și în care îi vei asista pentru început, până le învață. Convingerea că „la mama acasă face ea toată treaba“ dăunează copilului în timp, iar un astfel de mod de a ne proteja copilul se va întoarce împotriva noastră.

Să nu exagerăm cu consolarea

Este dureros și dificil să ne vedem copilul trist, abătut, dezamăgit sau furios în urma unui conflict cu alt copil. Fie că a căzut pe jos în timp ce se juca, fie că un alt copil nu a vrut să își împartă jucăriile, la orice vârstă apar nenumărate motive de frustrare. Uneori însă, suntem atât de dornici să consolăm copilul, încât ajungem să exagerăm acest comportament. Din nou, cu bune intenții, ne răsfățăm copiii și le blocăm autoreglarea emoțională, nepermițându-le să stea și cu emoția negativă.

Asta nu înseamnă că nu vom fi acolo pentru copil când are nevoie de noi, când se confruntă cu emoții puternice. Noi suntem modelele de la care învață autoreglarea. Este ok să îl pupăm, să îl îmbrățișăm, să îi validăm emoția: „Îmi imaginez că acum îți este foarte greu.“ Să nu încercăm însă să compensăm prin a-i cumpăra dulciuri, jucării sau să îi schimbăm ritualul după bunul lui plac în ziua respectivă, pentru că a întâmpinat o greutate. Mai multe recomandări în acest sens găsiți în cărțile scrise de dr. Daniel Siegel.

Controlul exagerat

Tot la capitolul „vreau ce e mai bun pentru copilul meu“ sau „este rolul meu de părinte să fac asta“, ajungem să ne amestecăm în viața copilului mai mult decât este necesar. Astfel, îi recomandăm copiii cu care să se joace sau să se împrietenească, respectiv îi atragem atenția să se ferească de alții. Să vedem… oare nouă ne-ar plăcea ca părinții să ne aleagă prietenii?

Îmi amintesc o povestioară despre un copil care învăța foarte bine și era cuminte la școală, dar care se împrietenise cu un copil rebel, dificil, neinteresat de învățătură. Cum mama primului copil a fost înștiințată despre acest lucru, aceasta și-a întrebat copilul: „De ce alegi să te joci cu un copil-problemă, de la care nu ai nimic bun de învățat?“ Răspunsul copilului a fost: „Dacă eu nu aș petrece timp cu el, de la cine ar avea el de învățat?“

℗PUBLICITATE



Important este ca noi să ne educăm copiii astfel încât să putem avea încredere în baza pe care le-am oferit-o, în alegerile lor, chiar și în greșelile pe care le vor face și din care vor avea de învățat. Desigur, pot fi și cazuri în care un alt copil poate fi agresiv fizic sau emoțional cu copilul nostru; atunci putem purta discuții despre alegerea prietenilor și așteptările sănătoase într-o astfel de relație. La iluzia că propriul copil ar trebui să fie cel mai bun prieten al copilului prietenei tale apropiate este bine să renunțăm. În acest sens, cartea Parenting pentru succes, scrisă de dr. Madeline Levine, este o lectură care poate fi de folos multor familii. 

Copilul învață de la părinți dacă lumea este un loc prietenos

Când suntem mici, învățăm din familie ce așteptări să avem de la ceilalți și de la mediu, în general. Siguranța copilului este importantă și niciun copil nu trebuie lăsat să își poarte singur de grijă, dar nici să-l speriem cu orice ocazie cu privire la potențialele pericole nu este cea mai sănătoasă cale de a-l ști protejat. Copiii sunt exploratori, iar curiozitatea este motorul care îi determină să descopere lumea din jur. Dacă părinții vor insista cu limitele și restricțiile – „oprește-te!“, „nu mai face aia!“, „nu merge acolo!“, „nu pune mâna!“ – dincolo de limitele realiste ale pericolului, copilul va înregistra semnale negative legate de orice încearcă să facă. Practic, părintele ar trebui să își spună sieși mai des „oprește-te“ sau „nu mai face aia“. 

Atunci când copilul vrea să fugă în stradă după o minge, este firesc să îl oprim. Dacă însă vrea să se cațere a suta oară pe aceleași frânghii atârnate la locul de joacă, dacă vrea să scoată totul dintr-un sertar cu haine, dacă vrea să pregătească și el de mâncare alături de tine, atunci respiră adânc și lasă-l să facă ceea ce își dorește. Uneori este bine să ne întrebăm dacă atunci când îi interzicem ceva este prioritară nevoia copilului sau nevoia noastră (poate ne-am săturat de stat în parc, nu vrem să strângem hainele să le punem la loc în sertar și nici să adunăm făina de pe jos după ce a „gătit“ el). 

Atunci când insistăm cu luarea deciziilor în locul lui, atrăgându-i mereu atenția când dorește să facă ceva, îi vom fragiliza încrederea și stima de sine – „Nu e bine așa, fă altfel!“ sau „Lasă-mă să fac eu!“ Copilul va învăța să se bazeze mereu pe alții, să ceară opinii în jur, să nu aibă inițiativă, să fie temător. Pentru completarea informațiilor, volumul semnat de dr. John Gottman, Parenting, este o alegere înțeleaptă. 

Nu ajută să controlăm mediul

De multe ori, pentru a-l proteja de o dezamăgire vom interzice anumite activități sau vom încerca să controlăm mediul astfel încât copilul să nu fie frustrat. Astfel, dacă știm că e bun la geografie, vom încerca să îi schimbăm decizia de a merge la o olimpiadă de matematică. Dacă vedem că nu este priceput la fotbal, putem încerca să îl ducem la tenis, chiar dacă el vrea fotbal. Dacă participă la un concurs cu premii, ne vom „asigura“ că primește și el unul. 

Permite copilului să facă propriile alegeri și să încerce activități care îi stârnesc interesul sau curiozitatea. Fii alături de el și încurajează-l să încerce, iar dacă eșuează în repetate rânduri, învață-l și că, din când în când, poate fi sănătos să renunțăm la un obiectiv și să ne reorientăm. Nu îl proteja de dezamăgiri, ci ajută-l să le gestioneze.

Câtă frustrare este sănătoasă?

Atunci când copilul a încălcat o regulă, când are de suportat o consecință, este bine să învățăm echilibrul între a ne menține decizia sau a fi îngăduitori. Să nu uităm că și iertarea greșelilor copilului este importantă. De asemenea, dacă „pedeapsa“ este menținută, aceasta nu înseamnă retragerea din relația cu copilul, ci aceeași disponibilitate emoțională – „te înțeleg că ești frustrat“, „te cred că ești trist sau furios acum“, „te iubesc la fel de mult chiar dacă ai greșit, dar aceasta este consecința“. Sunt de evitat pedepsele adresate nevoilor copilului „pleacă la tine în cameră“ (retragerea din relația cu el), „nu mai stai la masă cu noi“ (respingerea copilului), „degeaba plângi acum, după ce te-am avertizat“ (dacă nu ești cum cer eu, nu te vreau). 

Așadar, există frustrări sănătoase, așa cum există și exagerări. Copilul care plânge nu va fi lăsat singur „să se calmeze“, așa cum copilului care s-a lovit de un scaun nu îi vom spune „dă mama bătaie scaunului!“ (metodă prin care îl învățăm că frustrările se pot rezolva cu bătaie). Părinții supraprotectivi, indiferent de bunele lor intenții, vor ajunge să limiteze abilitățile copilului de a dezvolta metode sănătoase de coping în fața frustrărilor. Rolul părinților nu este de a controla mediul în favoarea copilului, ci de a învăța copilul cum să se adapteze la condițiile de mediu existente.

Iulia Barca

Sunt Iulia Barca și sunt psiholog clinician, în curs de formare în psihoterapia cognitiv-comportamentală și cu formare continuă în psihoterapia sistemică. Din 2013 am început să scriu texte despre sănătatea psihoemoțională, întrucât consider psihoeducația utilă și necesară tuturor. Timpul liber mi-l petrec citind, socializând, practicând yoga și mindfulness, deoarece, chiar dacă știm ce anume este folositor pentru noi, este important să și punem în practică.

Back To Top
Caută