fbpx
skip to Main Content
Copiii și Cicatricile Lăsate De Abuzul Emoțional

De cele mai multe ori, în spatele unui copil care nu se integrează la școală, care este timid, speriat sau timorat, se află o formă de abuz din partea celor apropiați sau una generată în diferite contexte sociale. Acest abuz nu este neapărat fizic. De fapt, cele mai adânci răni sunt cele emoționale.

Chiar dacă nu lasă răni fizice, abuzul emoțional este o formă de violență la fel de traumatizantă pentru un copil ca și violența fizică. Acesta are la bază inducerea fricii prin control, izolare, impunere, etichetare, amenințări, injurii și altele asemenea.

Gheorghe Florian și Mihaela Pușcaș, citându-i pe Grey și Kempe în lucrarea lor „Abuzurile asupra copilului. Forme, motivație, consecințe“ (publicată pe revistadesociologie.ro), prezintă două strategii comportamentale – menționate în paragraful de mai jos.

Grey și Kempe (după Killen, 1998, p. 101) spun că cel abuzat folosește două „strategii de supraviețuire“ (utilizate, de obicei, alternativ):

  1. Strategia de a fi exagerat de bine adaptat

Copiii apelează la această strategie atunci când încearcă să fie pe placul celor din jur, făcând eforturi pentru a le îndeplini dorințele, a se ridica la înălțimea așteptărilor lor și a evita eventuale reacții agresive. Acești copii sunt deosebit de inteligenți. Ei observă și interpretează gesturile părinților, aflând astfel care este starea de spirit a părintelui, astfel încât să poată adopta atitudinea și comportamentele potrivite.

În „situații de risc“, copilul poate începe să vorbească neîncetat sau să folosească diferite metode, pentru a le distrage atenția interlocutorilor. Ei dobândesc abilități superioare de gestionare a conflictelor, devenind niște „adulți în miniatură“. Învață să se descurce singuri, însă ajung să-și piardă copilăria.

  1. Strategia de a fi hiperactiv și distructiv

Copiii care folosesc această strategie sunt în mod constant provocatori, agresivi, deranjează jocul celorlalți, distrug lucruri, creează agitație, se întrerup deseori din activitățile începute, sunt sfidători și încearcă să atragă astfel atenția asupra lor. Contrar eforturilor lor, așteptările nu le sunt îndeplinite.

Este important să reținem că băieții și fetele abordează diferit strategiile de supraviețuire. În timp ce băieții se bazează mai mult pe propria forță și creativitate, fetele apelează și la alte persoane care le-ar putea sprijini în efortul lor de a face față situațiilor.

Parentingul și abuzul emoțional

Etichetările si insultele sunt și ele o formă de abuz emoțional. „Nu ești în stare să faci nimic bine“ sau „Ești un copil plângăcios“ sunt replici spuse la nervi, pe care părinții le transmit atunci când ei, personal, sunt copleșiți de emoții.

Când etichetăm, ar trebui să știm că, de cele mai multe ori, copiii devin ceea ce îi numim. În loc să-i spunem unui copil că este „obraznic“, putem încerca să vedem ce  emoție se ascunde în spatele comportamentului nedorit.

Un copil pe care îl numim „obraznic“, cel mai probabil este un copil care caută atenție

De multe ori, când copiii își pierd controlul, ei au nevoie de conectare și de înțelegere. Iar atunci când venim cu critică și reproșuri către ei, în loc să le oferim conectare și înțelegere, le dăm respingere și separare.

Comportamentele nonverbale abuzive ale părinților sunt tot o formă de violență emoțională. Iată câteva exemple:

℗PUBLICITATE


  • Furia mascată
  • Șicanarea
  • Privirea dezaprobatoare
  • Ignorarea
  • Comportamentul pasiv-agresiv
  • Ostilitatea

Cercetările din domeniul neuroștiințelor ne vorbesc despre neuronii-oglindă și acel Wi-Fi neuronal, prin care suntem în permanență conectați cu copiii. Așa că ei simt ce simțim noi, chiar dacă nu ne exteriorizăm emoțiile.

Nevoia de bază a copiilor este aceea de siguranță, iar eu ca părinte am rolul de a-l face să se simtă în siguranță în relația cu mine. Astfel, el se va dezvolta armonios din punct de vedere emoțional.

Atunci când eu nu accept emoțiile copilului sau nu îl văd, nu îl aud, îi transmit de fapt că emoțiile lui nu sunt importante. În acest context, copilul nu poate învăța autoreglarea emoțională.

De asemenea, abuzul lasă urme adânci și este asociat cu o stimă de sine scăzută, probleme de comportament și probleme de atașament.

Cum ne corectăm atitudinea, atunci când observăm că avem un comportament abuziv față de copil

Este important ca părintele să fie alături de copil, pentru ca în timp să poată „repara“ relația cu el. Dacă e nevoie, părintele poate lua o pauză. Și asta, pentru că este important ca părintele să ajungă într-o stare de echilibru, înainte de a discuta cu copilul. Iată ce putem face:

  • Părintele poate crea contexte sau iniția activități prin care să se conecteze cu copilul pentru a-l liniști.
  • Împreună, pot părăsi locația, mergând într-un loc neutru, unde să stea împreună.
  • Adultul va ajuta copilul să pună în cuvinte ceea ce simte: „Știu că îți este greu“, „Ești trist/furios/speriat?“
  • Îi vorbește copilului despre ceea ce simte el, în raport cu ceea ce s-a întâmplat: „Când tu ai făcut asta, eu m-am simtit…“
  • Adultul este prezent 100% și comunică empatic.

Sunt situații în care copiii au un comportament nepotrivit, iar părinții trebuie să le explice acest lucru. Este necesar să fim atenți la felul în care abordăm aceste situații, astfel încât să nu se ajungă la o formă de abuz emoțional.

Atunci când vorbim despre disciplină, ar trebui să existe niște reguli stabilite împreună și acceptate de către ambele părți, reguli la care copilul să se poată raporta. Iar când copilul are un comportament nepotrivit, este necesar să discutăm empatic cu el despre ceea ce s-a întâmplat. Insultele, predicile sau amenințările nu ne ajută, în aceste situații. Părinții pot, în schimb, să se concentreze asupra sentimentelor care stau la baza acelui comportament. Comunicarea empatică este soluția pe care o recomand, în astfel de situații.

Adesea, părinții mă întreabă cum să reacționeze atunci când se înfurie pe copil, astfel încât să evite abuzul emoțional.

Este important ca părintele să conștientizeze în acel moment că, indiferent de cum s-ar simți, copilul are nevoie de el. Adultul poate lua un time out pentru a redeveni suficient de calm și a-și redobândi stăpânirea de sine. Conștientizarea acestor  emoții pe care le simte este primul pas spre o comunicare empatică.

Observ că, deși tendința este aceea de a ne trimite copiii la terapeut, de multe ori părintele este cel care are nevoie de terapie.

Nina Sofian

Nina Sofian este psiholog și coach – atât pentru grupuri, cât și în sesiuni individuale, pentru copii și pentru adulți. E convinsă că misiunea ei este aceea de a-i ghida pe oameni să dobândească libertatea de a fi ei înșiși. Are experiență în zona de parenting și este facilitator atestat în cadrul programului Circle of Security Parenting. Poate fi găsită pe ninasofian.ro.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută