Skip to content

Vulnerabilitatea copiilor la pierdere, suferință și durere este demonstrată de zeci de ani de cercetare. Vârsta, nivelul lor de dezvoltare psiho-emoțională, sistemul de suport, intensitatea și relevanța emoțională a experienței de pierdere și premisele de reziliență pe care copilul le are la momentul respectiv sunt tot atâtea variabile care determină diferențe, uneori semnificative, în modul în care copiii reacționează la suferința fizică și emoțională.

Știm de asemenea că suferința trăită de copii în relații interpersonale, în familii sau comunități în care sunt prezente violența, abuzul fizic sau emoțional, neglijarea, are un impact traumatic mai intens și mai stabil în timp decât dezastrele naturale sau accidentele. 

Orice experiență copleșitoare pentru corp și/sau creier, în care resursele personale de a face față sunt insuficiente (sau percepute ca insuficiente), care lasă în urmă schimbări neurobiologice și din care ieșim cu credințe modificate despre sine, ceilalți, lume, viață, viitor, este una cu impact traumatic. Însă este important să clarificăm că, deși toate experiențele de pierdere ale copiilor vor fi însoțite de multă durere emoțională și vor avea nevoie de un proces de doliu, nu toate vor genera și impact traumatic.

Lasă copilului spațiu pentru plâns

Navigarea naturală a unei experiențe de pierdere aduce stări de tristețe ușor de observat și recunoscut de către cei din jur, pe care cei mai mulți copii le verbalizează către adulții relevanți din viața lor, căutându-și în același timp alinarea în brațele calde ale părinților sau bunicilor. Lacrimile vor fi de asemenea prezente și este important să lăsăm copiilor spațiu pentru plâns, acesta fiind unul dintre cele mai sănătoase și naturale mecanisme de reglare emoțională.

Pierderile neașteptate, bruște, intense pot copleși însă copiii, reacțiile acestora fiind adesea de șoc, groază sau confuzie. Cuvintele dispar, copiii nefiind capabili să vorbească despre ceea ce simt; adesea, suferința este mascată în probleme de comportament sau somatizare. Nerecunoscând durerea ascunsă în aceste manifestări, adulții nu fac uneori legătura între ceea ce simte copilul și felul în care se manifestă, ajungând să ignore nevoile reale ale acestuia și chiar să-i pedepsească comportamentele dificile ce însoțesc durerile intense ale copiilor. Copiii se regăsesc neputincioși în astfel de situații, ceea ce crește vulnerabilitatea la stres cronic, generează modificări bruște de dispoziție, blochează procesele naturale de vindecare, nefiind posibilă încheierea procesului de doliu. Nerezolvarea traumei oprește dezvoltarea emoțională a copilului, ceea ce ne ajută să înțelegem, de exemplu, de ce, după ani de zile de la divorțul părinților, unii copii îi pot desena în continuare împreună sau pot povesti despre ei ca și când ar trăi încă într-o familie unită, armonioasă.

Cum trăiesc copiii pierderea

Modalitățile în care copiii se manifestă și trăiesc emoțional pierderea sunt diverse – stresul, tristețea profundă, șocul sau durerea sunt tot atâtea reacții posibile; experiențele de pierdere ne fac adeseori să credem, măcar pentru o perioadă limitată de timp, că lumea este un loc mai puțin sigur. Pentru a reuși să identificăm semnalele de suferință pe care copii le transmit, mai mult sau mai puțin explicit, iată mai jos câțiva indicatori la care să fim atenți:

  • manifestări somatice (dureri de burtă, cap, spate, mușchi, stări de greață, episoade febrile etc);
  • intensificări ale unor frici obișnuite (de exemplu, frica de a sta singur);
  • stări persistente de tristețe sau apatie; 
  • dificultăți de concentrare a atenției; dificultăți de adormire; hipervigilență în raport cu aproape orice din mediul înconjurător;  
  • comportamente agresive și crize de furie; 
  • iritabilitate si prezența intensă a răspunsului de tresărire; 
  • gândire magică (convingerea că, dacă ne dorim foarte tare sau facem un act de credință, situația va fi din nou ca înainte de pierdere);
  • retrăirea evenimentului dureros sau traumatic prin joc, episoade de reamintire intruzive și recurente, întrebări frecvente despre eveniment, preocupări excesive față de informațiile care au legătură cu evenimentul; coșmaruri;
  • reacții fiziologice intense în prezența unor stimuli asociați traumei;
  • uneori, vom asista la o paralizie a responsivității copilului, manifestată prin izolare socială accentuată, gamă restrânsă de emoții, diminuarea interesului pentru activitățile importante (joc, rutine, școală), evitarea puternică a situațiilor asociate pierderii sau traumei;
  • hipersensibilitate la atingere sau sunete; 
  • eliberarea tensiunii prin comportamente de autovătămare, masturbare cronică, legănare;
  • scheme negative legate se sine, lume și ceilalți (eu sunt de vină, ceilalți sunt răi, lumea este un loc rău și periculos); neîncredere generalizată în ceilalți și în sine: depreciere, sentimentul de inadecvare, de a fi defect;  
  • comportamente de agățare față de adulți. 

Reacțiile noastre, ale adulților din viața copiilor, pot face adeseori diferența. Prezența unui adult implicat, receptiv la nevoile copilului, iubitor, reglat emoțional, reprezintă cel mai bun predictor pentru sănătatea emoțională a unui copil în context de suferință și pierdere.

℗PUBLICITATE



Experimentarea durerii asociate pierderilor nu este un proces linear, presupune stadii diferite care vor fi vizitate de către copil în mod repetat. Situațiile-trigger pentru pierdere ne pot arunca într-un stadiu de procesare pe care-l consideram încheiat.

Într-o primă etapă, de negare sau scepticism, pot apărea reacții de șoc, copilul având nevoie de ajutor pentru identificarea și experimentarea senzațiilor și reacțiilor corporale, până la modificarea acestora.

Următoarele două stadii sunt despre emoții în totalitate – întâi tristețea profundă și suferința, apoi furia, ostilitatea și resentimentele. Aceste două stadii alternează mult timp și aduc numeroase nuanțe emoționale precum iritabilitate, frustrare, îngrijorare sau dezamăgire. Exprimarea lor, deși greu de acceptat de către părinte, este întotdeauna un semn bun, deoarece ne arată că copilul iese din etapa de șoc, neajutorare, iluzie și imobilitate (etapă ce ar favoriza instalarea impactului traumatic al experienței dureroase). În această etapă, un părinte sau alt îngrijitor, stabil emoțional, care să cuprindă furia și durerea copilului reprezintă resursa de bază.

Negocierea este penultima etapă în finalizarea procesului de doliu și pierdere; în această etapă, asistăm la deschiderea copilului față de cei din jur, cu verbalizări și solicitare de explicații care să-l ajute în înțelegerea și găsirea unui sens, a unei logici, în experiența de pierdere (De ce s-a întâmplat asta?). În această etapă, este foarte important să întărim încrederea copiilor în propriile resurse de a tolera suferința și să evităm modificarea condițiilor de viață astfel încât lucrurile să fie la fel ca înainte (de exemplu, situațiile în care copilul pierde un animăluț de casă iubit, iar părintele îl înlocuiește rapid cu un altul, pentru a evita sau încheia suferința copilului).

Știm că durerea a fost experimentată până la capăt când copilul verbalizează mesaje de acceptare, pare să-și dorească continuarea vieții și experiențelor cu încredere și curiozitate, a internalizat un sens pentru ceea ce s-a întâmplat.

Ține-te departe de aceste mituri legate de procesare durerii la copii

Iată în continuare câteva dintre miturile legate de procesarea durerii în cazul copiilor de care este bine să te ții departe:

  • Timpul petrecut în singurătate vindecă rănile. Nu putem vorbi de vindecare în astfel de situații: durerea este doar îngropată, va reapărea bântuindu-ne mai târziu, neașteptat, sau creează dificultăți de atașament și intimitate, ca urmare a fricii de a pierde din nou sau de a fi părăsit sau abandonat. În plus, efortul de a reprima durerea consumă mult din resursele emoționale și cognitive ale copilului;
  • Înlocuirea rapidă a pierderii ca metodă de rezolvare a durerii sau ascunderea experienței de pierdere față de copil. În multe familii se iau astfel de decizii, din dorința de a proteja copiii de suferință și din dificultatea adulților de a vedea un copil suferind. Făcând acest demers, blocăm procesul prin care copiii dezvoltă reziliență și învață despre sine că pot gestiona experiențele dureroase pe care viața ni le aduce tuturor. În plus, poate fi compromisă semnificativ relația de încredere între adult și copil.
  • Inhibarea plânsului și comunicarea absenței plânsului ca semn de putere. Este unul dintre cele mai puțin sănătoase mesaje pe care le-am putea transmite unui copil care suferă. Plânsul este un mecanism natural de vindecare și reglare emoțională, iar accesarea lui nu face decât să faciliteze exprimarea emoțională a copilului și navigarea firească prin diferitele stadii de procesare a durerii.

Ce ajută în situații de pierdere

  • Includerea copiilor în relații sau grupuri de siguranță (relația cu părintele, familia extinsă), în cadrul cărora să fie permise și încurajate verbalizările și întrebările pe care copiii le-ar putea avea în legătură cu experiența dureroasă. A trăi durerea împreună, în medii calde și singure, este una dintre cele mai protective experiențe în pierdere.
  • Permiterea, încurajarea, validarea plânsului;
  • Alinarea emoțiilor de tristețe prin conectare, numirea și validarea emoției și îmbrățișări fizice (De exemplu, „Ochișorii tăi îmi arată că simți multă tristețe acum, e firesc să simțim așa când pierdem ceva important pentru noi, sunt aici pentru tine, ești în siguranță în brațele mele“);
  • Furie descărcată într-un mediu de siguranță, prin mișcarea corpului, obiecte aruncate, lucruri rupte (ne reamintim că manifestarea furiei și a comportamentelor aferente, reprezintă o etapă distinctă în procesarea pierderii și a durerii; așadar, avem așteptarea realistă ca reacțiile de agresivitate să fie prezente);
  • Satisfacerea nevoii de predictibilitate: pierderea clatină încrederea copilului că lumea este un loc sigur. Așadar, vor fi necesare demersuri pentru restabilirea încrederii și a stării de siguranță. Acest lucru se întâmplă prin comunicarea constantă și specifică a informațiilor legate de viitor (ce facem mâine, cum arată săptămâna următoare, când pleacă sau revine adultul etc.), prin ancorarea consecventă în rutinele și ritualurile cotidiene și prin implicarea copilului în tot ceea ce înseamnă planificarea vieții de familie în perioada post-pierdere; firește, în funcție de vârsta și nivelul de dezvoltare ale acestuia;
  • Asigurarea copilului că nimic din ceea ce a făcut, a spus sau a gândit anterior pierderii nu-l face vinovat sau responsabil pentru aceasta.

Durerea face parte din viață. A ajuta copilul să tolereze disconfortul fizic și emoțional, în doze mici, dezvoltă reziliență și-l învață că durerea nu este infinită și că o poate gestiona. A acorda atenție și resurse pentru dezvoltarea abilității de gestionare a emoțiilor proprii și ale copilului, de conectare cu copilul în momentele lui dificile, de a fi consecvenți și autentici în relație cu acesta, asigurându-l constant de iubirea și preocuparea noastră pentru starea sa de siguranță fizică și emoțională, este tot ce putem face mai bine pentru a-l echipa cu resursele necesare navigării unei experiențe dureroase.

Diana Stănculeanu este psihoterapeut și expert național în sănătate mintală. Colaborează cu mai multe ONG-uri naționale pe strategii de promovare și intervenție în psihologia și psihoterapia familiei. Este formator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie și autor al platformei paginadepsihologie.ro.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0